Și tu, cine ești de Crăciun?
Mda, știu nu este cea mai comodă întrebare pe care să vrei să o citești în Ajunul Crăciunului ! Dar insist ! Tu cine ești de Crăciun ?
Ce rol ți-ai asumat la masa întinsă, între sarmale, pahare pline și priviri care spun mai mult decât cuvintele?
În această perioadă în care pe toate canalele abundă urările de „sărbători fericite”, „sărbători liniștite”, „să vă aducă Moșul tot ce vă doriți”, iar pe rețelele sociale vedem fotografii cu cadouri din ce în ce mai scumpe, excursii exotice și fețe impecabil fericite, rămâne o întrebare incomodă: care este adevărul multor familii tradiționale românești atunci când se întâlnesc de Crăciun în jurul mesei?
Tradiționala urare, „sărbători liniștite” — să însemne oare să tăcem? Să nu spunem ceea ce avem de spus? Sau se referă la o liniște pentru care e nevoie să luptăm mai întâi în interiorul nostru? O liniște care vine din a lucra cu noi înșine, din a lucra la felul în care îi vedem pe cei din familia noastră, la rolurile pe care le-am primit cândva și la posibilitatea ca un alt moment de viață să ne ofere șansa de a rescrie propriul scenariu.
Cât de liniștit și cât de autentic te simți atunci când ești alături de cei dragi?
Te simți conținut așa cum ești, cu tot cu devenirea ta, sau simți că trebuie să te restrângi, să porți o mască?
Masca soțului „potrivit”, a soției „dorite”, a copilului „cuminte”, a ginerelui sau a norei „acceptabile” — doar pentru a păstra o liniște apăsătoare în jur.
O liniște ca o înțelegere mută: nu vorbim despre ce ne doare, pentru că ar fi prea mult de lucru pentru fiecare dintre noi să aprindem becul și să ne întâlnim cu propriile umbre.
Atunci, „sărbători liniștite” devine o liniște obligatorie, impusă, rece ca gheața, înfiptă adânc ca un cuțit în inimă.
O liniște în care fiecare este condamnat să-și ducă durerea singur, iar ceilalți, deși privesc și știu, nu fac nimic mai mult.
Durerea a devenit, paradoxal, limbajul de iubire al familiei.
Lucruri nevorbite și ochi care privesc — uneori aproape pervers — cum alții suferă, fără să facă nimic pentru a aduce alinare.
Și atunci revin, din nou, cu o întrebare esențială: oare pot ceilalți să te conțină așa cum ești?
Cât de mare este nevoia ta ca cei din familia ta să poată oferi spațiu pentru ca tu să fii autentic, să te poți așeza acolo întreg și să te simți conținut?
Sau poate că ei sunt atât de departe de ei înșiși, atât de rupți de propriile trăiri, încât nu se mai pot conține nici pe ei, darămite pe alții. Iar atunci, „sărbători liniștite” devine, în multe familii, o liniște obligatorie. Impusă. Rece. Ca o gheață ascuțită, înfiptă adânc, ca un cuțit în inimă.
O liniște în care fiecare este condamnat să-și ducă durerea singur.
Iar ceilalți, deși privesc, știu și sunt acolo, aleg să nu facă nimic mai mult. Prezenți fizic, absenți emoțional.
Cel care ar putea fi autentic și ar îndrăzni să se manifeste este împins într-un colț de tăcere. I se pune rapid o etichetă: oaia neagră. Cel care nu s-a adaptat. Cel care „exagerează”. Cel care vrea să rupă lanțul secretelor și durerilor nespuse — acolo unde durerea a devenit, paradoxal, limbajul de iubire al familiei.
Durere personală, trăită în liniște.În taină.În secret.
Lucruri nevorbite și ochi care privesc — uneori într-un mod aproape pervers — cum alții suferă, în timp ce regula nescrisă rămâne aceeași: să nu deranjăm echilibrul.
NOTĂ:
Acest text este un pamflet care ascunde adevăruri dureroase din multe familii românești. Pentru toți ceilalți există… MasterCard!
Bineînțeles, pentru cei prea serioși, care nu au zâmbit ci doar s-au speriat de ideile din text, nu vă îngrijorați: mai aveți timp. Vi se poate întâmpla și vouă — sau poate deja trăiți asta, dar încă nu v-ați dat seama. 🙂
Sărbători liniștite!
