Prima întâlnire a atelierului „Pe bune despre mine!” a fost… pfuu… greu de descris în câteva cuvinte.

      În primul rând, aș vrea să vă puneți în pielea lor și să vă imaginați cât de ușor ar fi să te prezinți în fața unor necunoscuți – copii de vârsta ta sau chiar mai mici – și să le spui care sunt hobby-urile tale, temerile tale și lucrurile de care ești cel mai mândru la ființa ta…

    Pentru că, în primele minute, totul a fost guvernat de o tăcere apăsătoare, în care ochii studiau neîncetat privirile, iar creierul încerca să descifreze limbajul nonverbal al celorlalți, pregătit să construiască măști de apărare și scenarii posibile pentru a nu fi acela care se face de râs sau acela care va fi considerat „ciudat”, am savurat câteva secunde tăcerea lor. Profitând de această manifestare firească a tinerilor participanți, am prelungit puțin „agonia”, după care am întrebat cine se simte stânjenit, rușinat, studiat.

        Luați pe nepregătite, mecanismele de apărare au cedat și… am ridicat cu toții mâna. Faptul că eram acum cu toții parte dintr-un club select – clubul celor care se simt stânjeniți de prezența unor străini, preocupați de cum vor fi percepuți de ceilalți – a adus o surpriză: nu eram, așa cum credea fiecare, singurii care aveam aceste frici, ci le împărtășeam cu toții! Cu mâinile ridicate, recunoscând deschis stânjeneala, uitându-ne unii la alții și conștientizând că facem parte din același trib, inevitabil am început să râdem.

     Un râs eliberator, dar și cu rol de scut de apărare, a devenit motto-ul primei întâlniri.

Am profitat de moment pentru a deschide subiectul despre râs – despre cum exact acest râs ne salvează sau, uneori, ne strică imaginea, dar în final este un mecanism de apărare specific acestei vârste. Râsul ne ajută, mai ales în perioada adolescenței și preadolescenței, să evităm emoții prea grele pentru acel moment, prea profunde, pentru care psihicul nu este încă pregătit.

     Și dacă aveți acasă sau la clasă un copil și ați trăit momentele acelea „deloc potrivite” – poate chiar atunci când îl certați, iar copilul izbucnește în râs (și nu mă refer aici la râsul clar sfidător) – știți deja cum reacționează un adult: deseori interpretăm acest râs ca pe un semn de sfidare sau ne îngrijorăm că am pierdut autoritatea și ghidajul, că drumul copilului se abate. Asta ne face să fim și mai reactivi, în disperarea noastră de a-l face să înțeleagă gravitatea situației.

     Eh, dacă știți cum se simte asta în pielea adultului, vă invit să vă imaginați și invers: cât de eliberator este pentru copil să știe că râsul este doar un mod de adaptare la ceva ce e prea greu, prea nou sau înfricoșător pentru el.

   Și astfel am trecut de la râsul care ne apără și ne scoate pe toți „cu fața curată”, la acel ton serios care ne face autentici, în toată splendoarea vulnerabilității noastre. Am recunoscut împreună că da, râsul ne ajută să nu pătrundem acolo unde nu e confortabil, acolo unde se simte ciudat, unde creierul nu știe cum să acționeze și ce planuri de siguranță să activeze ca să rămânem în control.

     A fost una dintre cele mai profunde întâlniri cu adolescenții pe care le-am avut, tocmai prin acea conectare emoțională reală și puterea lor de a se dezvălui atât de autentic.

      Ne-am cunoscut prin joc, folosind „mingea magică”, care călătorea de la un participant la altul și îi făcea pe fiecare să spună, pe rând, câte o calitate despre el, apoi un defect, pentru ca ceilalți să rețină ce a spus fiecare. Am descoperit că avem în comun frici, filme preferate, melodii, jocuri, dar și experiențe de viață care ne-au învățat să acționăm diferit.

     După pauza de socializare, ca o adevărată echipă, participanții au creat un panou cu reguli: „așa da” și „așa nu”, stabilind ce își doresc să se întâmple la aceste întâlniri și ce nu le-ar plăcea. Practic, am trasat granițe clare, extrase din valorile personale ale fiecăruia.

    Nici nu știm când au trecut cele 90 de minute, pe care, bineînțeles, le-am depășit. Și, într-un final, abia am reușit să-i conving pe participanți să plece, pentru că nu mai doreau să se oprească.

      Nu vreau să rămâneți cu impresia că „scot oamenii afară” de la evenimente, dar chiar a fost exact așa cum trebuia să fie. Grupul nu doar că a rezonat, ci s-au împrietenit și și-au creat un grup separat doar al lor, bineînțeles, online.

     Despre prietenie, valori, social media, pericole și responsabilitate vom discuta la o altă întâlnire a atelierului.Mulțumesc părinților pentru încredere !!!