Săptămâna aceasta am avut onoarea de a fi invitată în calitate de psiholog în cadrul unui atelier comunitar organizat de o mamă foarte implicată în comunitatea părinților, în localitatea Sânmihaiu Român, doamna Ștefănescu Magda. Mare mi-a fost mirarea să văd că implicarea aceasta a unui singur părinte se împrăștie ca un virus, ajungând la implicarea altor părinți, dar și a cadrelor didactice și a autorităților locale, inclusiv primarul Mărcuți Viorel și dna director de școală Iuga Gabriela-Tania. Rar vedem în România astfel de evenimente în care acești trei piloni principali în dezvoltarea copiilor să colaboreze nu doar formal, ci dintr-o motivație intrinsecă, cu dorința reală de a organiza contexte din care să învețe ceva și în care să poată căuta împreună soluții.

        Îi mulțumesc doamnei Ștefănescu Magda pentru invitație și simt nevoia să povestesc cât de deschiși au fost părinții de acolo, dar și cadrele didactice, dna director Iuga Gabriela-Tania. Am simțit conexiuni emoționale importante și profunde formându-se în acele momente și, cu toate că și eu aveam foarte multe emoții în cadrul acestui grup mare, de peste 60 de persoane, emoțiile nu erau legate de vorbitul în public. Experiența mea anterioară, inclusiv background-ul de organizator de evenimente, mă ajută în astfel de contexte. Emoțiile mele erau legate de altceva: de a putea simți cu adevărat ce se creează acolo și de a mă putea mula pe nevoile reale ale grupului, pe măsură ce ele urmau să se contureze.

       Am vorbit despre o întrebare care apare frecvent în această perioadă de dezvoltare: de ce opinia prietenilor ajunge să fie mai importantă decât cea a familiei? Și, bineînțeles, despre faptul că prefrontalul nu este încă „la conducere”, astfel încât adolescenții și preadolescenții noștri să poată înțelege pe deplin de ce anumite lucruri nu sunt bune, de ce „nu se cade” sau care sunt consecințele pe termen lung ale unor alegeri.

      Am pornit dialogul cu participanții de la cele șase nevoi fundamentale ale adolescentului, nevoi pe care m-am străduit să le explic astfel încât noi, cu mintea de adult, să ne putem reconecta mai întâi la emoțiile noastre din adolescență. Doar prin această reconectare emoțională putem ajunge apoi, la nivel cognitiv, să înțelegem ce se întâmplă „de cealaltă parte a baricadei”. Cele șase nevoi despre care am vorbit au fost:

• nevoia de a fi văzut și auzit,

• –   nevoia de siguranță emoțională,

• –  nevoia de autonomie,

• –  nevoia de limite clare și consecvente,

• –  nevoia de acceptare și apartenență,

• – nevoia de modele pozitive și autentice.

         Despre fiecare dintre ele am vorbit nu sub formă de monolog, ci provocând participanții să-și aducă aminte momente din propria adolescență. Momente poate încărcate de emoții mai puțin plăcute, pe care de multe ori nu vrem să le accesăm, dar care rămân acolo, neprocesate. Momente care au devenit, pentru unii dintre noi, etichete lipite în frunte sau bolovani purtați toată viața în spate – bolovani puși de alții, nu de noi. Poate abia acum, la vârsta adultă, putem da jos acești bolovani, pentru că doar acum suntem capabili să privim trecutul dintr-o altă perspectivă și să-l integrăm. Iar de multe ori, acest proces nu se întâmplă singur, ci cu ajutor.

        După ce ne-am conectat la propriile noastre trăiri din adolescență și câțiva dintre participanți au avut curajul să ofere context personal acelor întâmplări, am încercat să ne imaginăm că emoțiile pe care noi ni le amintim acum sunt amplificate de cel puțin 30 de ori în corpul adolescenților. Puterea emoțiilor în interiorul preadolescenților și adolescenților este ceva ce, ca părinți, ne este greu să mai accesăm conștient. Cu greu ne mai amintim cât de zbuciumați interior eram la această vârstă.

O altă diferență majoră este că generațiile de părinți de 40–50 de ani nu s-au confruntat cu o presiune socială atât de intensă. Mă refer aici la impactul internetului, la adicțiile de tehnologie și la puterea pe care social media o are astăzi în viața adolescenților.

      Ca soluții, am concluzionat împreună că există câteva metode direct aplicabile și palpabile. Una dintre ele este să ne organizăm astfel încât să avem, zilnic, măcar 20 de minute de conectare reală cu adolescentul din casa noastră. Să stăm de vorbă cu adevărat, să ascultăm, fără teorie, fără morală, doar să ascultăm tot ce are de spus, cu greșelile lui, cu dezamăgirile lui. Să fim acolo ca niște mâini întinse, așa cum spune Cercul Siguranței: mâini mai blânde, mai puternice și mai înțelepte, capabile să conțină toate trăirile lui.

O altă soluție discutată a fost implicarea în activități comune, activități de familie în care fiecare are un rol. Activități care creează un cerc de loialitate și de protecție emoțională, în care copilul se simte în siguranță alături de noi, dar și în siguranță cu ideea că poate fi cine este el și cine descoperă că este, nu cine ne-am dori noi să fie.

       În acest context, un punct foarte important al discuției a fost diferențierea: să separăm persoana noastră de persoana adolescentului. Să înțelegem că adolescentul este o ființă de sine stătătoare. Greutatea este a noastră – aceea de a accepta că este diferit de noi, că nu acționează și nu reacționează așa cum ne-am fi dorit și că metodele de educație care au funcționat (sau nu) pentru noi nu mai funcționează astăzi.

O parte esențială din parenting este procesarea propriilor noastre emoții ca adulți și capacitatea de a ne observa reacțiile. Care este frica din spatele faptului că adolescentul îți răspunde și pare că nu te mai ascultă? Este nevoia de autoritate care ascunde teama că ceea ce am plantat în el până acum nu este suficient? Care este frica din spatele rolului de părinte în care unii dintre noi ne-am afundat mai mult decât ar fi fost sănătos, poate pentru a evita alte dificultăți din viața noastră, poate pentru a ne găsi un sens?

Când ne afundăm excesiv în acest rol, intrăm prea adânc în universul adolescentului și, în loc să-l lăsăm să devină autonom, să greșească, să experimenteze și să-și găsească propriile soluții, continuăm să căutăm noi soluții pentru el și să-l protejăm mai mult decât ar fi necesar. De multe ori, acest lucru nu este despre copil, ci despre noi. Despre lucruri din viața noastră pe care alegem să nu le vedem și pe care le mascăm printr-un rol de părinte permanent grijuliu și salvator.

         Primul joc pe care l-am făcut, după ce ne-am conectat la emoțiile noastre din preadolescență și adolescență, a fost un joc de cunoaștere. Participanții aveau o fișă și trebuiau să se plimbe prin sală, chiar dacă nu se cunoșteau între ei, și să găsească persoane care, de exemplu, știu să cânte la chitară, practică schiul, le place să gătească, au un hobby mai puțin cunoscut sau se simt mândri de un lucru mic din viața lor. Jocul a creat mișcare, zâmbete și, mai ales, o stare de siguranță și deschidere, un prim pas spre ideea că, înainte de a fi părinți, profesori sau specialiști, suntem oameni, cu povești, emoții și nevoi similare.

Au fost oameni care au descoperit că au hobby-uri comune, alții care au aflat lucruri neașteptate despre cei de lângă ei, dar și persoane care au ales să împărtășească fragmente dintr-o problemă de viață sau dintr-o experiență semnificativă pentru ei. Toate acestea au venit firesc, într-un cadru de joc și siguranță, fără presiune și fără obligația de a spune mai mult decât fiecare era pregătit să ofere.

      Scopul exercițiilor și obiectivele acestui joc au fost multiple: conectarea participanților între ei, trăirea conștientă a unor emoții, reîntoarcerea simbolică în copilărie, acolo unde jocul și bucuria apar natural, dar și descoperirea unor lucruri interesante despre oamenii de lângă noi. La partea de feedback de după joc, am observat împreună aspecte foarte valoroase legate de corporalitate: unde am simțit emoțiile în corp, cum ne-am comportat în timpul jocului, care au fost strategiile noastre de adaptare, dacă ne-a fost confortabil sau inconfortabil să facem anumite lucruri și cum a găsit creierul nostru modalități de a se adapta într-un grup mare.

A fost foarte interesant să observăm cât de bine ne-am simțit ulterior, cât de mult au râs oamenii, cât de relaxați au devenit și cât de ușor au aflat lucruri noi unii despre alții. Poate cel mai important insight a fost acela că adolescenții noștri trăiesc această plăcere a conectării și a jocului mult mai intens decât noi, adulții. De aici apare nevoia profundă de a-i ajuta să-și gestioneze emoțiile, pornind însă de la propria noastră capacitate de a le înțelege și de a le tolera.

         În a doua parte a întâlnirii am discutat despre influența societății asupra dezvoltării adolescentului, despre ce înseamnă parentingul în contextul actual și despre problemele concrete cu care ne confruntăm ca părinți. Timpul a fost scurt – inițial întâlnirea era gândită pentru o oră, dar s-a prelungit firesc la o oră și jumătate. Chiar și așa, am reușit să atingem câteva teme esențiale și, așa cum am stabilit împreună cu participanții, pentru că s-a creat acolo un fir energetic real, ne vom revedea cu siguranță și pentru alte subiecte, precum comunicarea asertivă.

     A fost exprimată, de asemenea, dorința de a continua aceste întâlniri și împreună cu profesorii, pentru a putea discuta deschis aceleași teme din perspective diferite. Am reușit să introduc și noțiunea de neurodiversitate: ce este, cum se manifestă frecvent în mediul școlar și ce înseamnă, în mod real, să avem această cunoaștere. Să putem observa manifestările copiilor, să le înțelegem nevoile și să știm cum să gestionăm situațiile care apar. Și aici simt nevoia să subliniez cât de mare este lipsa unor astfel de ateliere în școli.

         Pentru mine, această seară a fost una în care am simțit profund că profesia mea de psiholog are sens. O seară în care am putut lăsa ceva în urmă comunității din care fac parte. Dacă la Sânmihaiu Român s-au putut organiza astfel de întâlniri, poate că și Chișmișoara va urma acest exemplu și va crea contexte reale de întâlnire între părinți, profesori și autorități locale, primarul Marcuți Viorel și dna director Iuga Gabriela-Tania. Ateliere care să nu rămână doar pe hârtie, ci să devină instrumente vii, cu care să putem trăi mai conștient, să ne gestionăm mai bine viața și, mai ales, să fim un sprijin real pentru adolescenții noștri.

Ofer servicii de consiliere psihologică în Timișoara, adresate adulților, copiilor și familiilor care își doresc claritate emoțională și echilibru psihic.