Nu fi mămica soțului tău !

           

Nu fi mămica soțului tău!

Zeci sau chiar sute de articole cu sfaturi despre căsnicie și despre cum să fii bărbat sau femeie adevărată împânzesc internetul. Rolurile noastre de zi cu zi, pe care le jucăm pe scena mare a vieții sau pe scena mică a căsătoriei sau parteneriatului, sunt părți din noi care vin să transpună frânturi din sinele nostru către cei cu care interacționăm.

În acest articol, aș vrea să vă îndrept atenția către acele relații în care se produce o confuzie între roluri, și anume într-o relație de lungă durată dintre adulți, care uneori este numită căsătorie, dacă cei doi au decis să o oficializeze respectând normele sociale, legale și cutumele religioase.

Într-o căsnicie sau într-un parteneriat domestic, dar să rămânem la folosirea termenului de căsătorie, căci încă normele și etichetele religioase au o nebănuită forță asupra conștientului și subconștientului colectiv, există două roluri: cel de soț și cel de soție. Fiecare dintre aceste roluri vine cu un anumit aport în relație, care se traduce în sarcini zilnice, în interacțiuni de un anumit fel, într-un anumit mod de comunicare verbală și nonverbală care se creează în familie, într-un anumit șir de reacții și comportamente care se influențează unele pe altele fiind interdependente. Putem vorbi de un pattern în ceea ce privește dinamica acelui cuplu.

Așa cum ați citit în titlu și vedem și în realitate, există cupluri în care rolurile sunt uneori confuze. Soția devine, poate fără să-și dea seama, o mămică grijulie pentru soțul ei, determinându-l pe acesta să se simtă infantilizat și dependent de ea. Există acele cupluri în care soția se ocupă inclusiv de aranjarea hainelor soțului, stabilirea ținutei și pregătirea ei detaliată pentru a doua zi, pregătirea bucatelor și aranjarea lor în frigider cu etichetă pentru ca soțul, ajuns acasă, să își scoată mâncarea și doar să se hrănească fără a fi nevoit poate să prepare el ceva. Sunt acele soții care, dacă soțul are probleme la lucru, pun mâna pe telefon și le rezolvă ele. Dacă soțul nu poate sta cu copilul, deoarece este prea solicitant emoțional, îl protejează de acest disconfort psiho-emoțional și exercită ele și rolul de tată.

Există cazuri în care soțul există doar ca ființă neajutorată în propria casă, ferit de responsabilitatea unor decizii luate în comun, a unei comunicări asertive pentru a rezolva vreun conflict de opinii, ferit de urletele, tantrumul și problemele școlare ale propriului copil. Partenera lui, adică soția, fie a fost educată că “așa sunt bărbații” și femeile trebuie să aibă grijă și de soț, nu doar de copii, fie, dacă soțul a intrat în relație nu neapărat ca un neajutorat, între timp a devenit astfel complăcându-se în fotoliul cald al lipsei de asumare, al efortului de a fi în disconfort, al efortului de a se dezvolta pe sine. Și atunci vedem în aceste familii o soție care știe mereu unde sunt șosetele bărbatului ei, chiloțeii (în unele cazuri neapărat călcați după spălare), hăinuțele, și mâncărica este mereu pregătită pentru când vine copilașul de 35-40 de ani de la muncă, ca să fie într-un dulce răsfăț. Răsfăț ce hrănește iluzia soției că această căsnicie este una pentru eternitate fericită și deloc toxică.

Eh, nu negăm că toxicitatea există în orice cuplu, iar în unele cupluri chiar și un nivel foarte mare de toxicitate face familia funcțională prin puterea obișnuinței, căci funcționalitatea se oprește acolo unde unul dintre ei nu mai este mulțumit, nu se regăsește.

Totuși, ce se întâmplă cu bărbații care sunt infantilizați de soțiile lor? Fie că ne referim la acei bărbați pe care propria mamă i-a ținut în scutecul maternității până după adolescență, la tinerețe sau poate chiar până la maturitate, fie că ne referim la cei care au intrat cât de cât maturizați într-o relație cu soția lor, în ambele variante ei devin rupți de puterea pe care ar trebui să o aibă, aceea a unui om matur psiho-emoțional.

Infantilizarea soțului poate fi și un “truc” inconștient al partenerei care o ține ocupată în acest rol și o validează, întărind doar simțul matern, ferind-o în a-și asuma rolul de adevărată soție, respectiv de cel de femeie, de asumare a propriei sexualități, a maturității și asumării emoționale și o țin departe de cunoașterea propriului Eu. Bărbatul infantilizat este privat de a face singur, a deveni autonom în acțiuni, gândire și decizie, de a simți propria zbatere în ciclurile vieții de familie și mai ales de a se opri în dezvoltarea lui emoțională la vârsta de infant. Experiența trăirii ca partener într-o căsnicie este oprită aici și înlocuită de o prelungire a copilăriei, în care infantul neajutorat și dependent de mamă așteaptă ca viața lui să treacă prin mâinile materne, prin mintea maternă, prin sufletul matern. El devine o prelungire a propriei mame și nu o persoană individualizată, un om adult, matur și de sine stătător.

În fond, bărbatul a cărui soție joacă pentru el rolul de mamă este un bărbat rămas copil, de care mămica lui cu chip de soție are grijă, ca și cum el nu ar fi capabil. Și, dacă prelungim ipoteza, concluzionăm că soția s-a măritat cu prelungirea propriei soacre (dacă ne referim la bărbații care sunt “puiul mamii” și după 25 de ani). Nu e de mirare că un astfel de bărbat are reacții infantile, nu poate duce la un bun final o discuție în contradictoriu și devine chiar agresiv verbal sau fizic. El acționează conform dictonului “dacă nu e cum vreau eu, îmi iau jucăriile și am plecat!” și ca să fie sigur că s-a făcut înțeles și că impactul emoțional creat de rolul lui de adolescent supărat este mare, mai trântește și o ușă în urma lui. Deseori astfel de bărbați infantilizați nu se pot conecta cu copiii lor, nefăcând față unui efort emoțional și psihic. Orice disconfort pe acest palier îi sperie și se retrag în zona de confort, acolo unde mami vine și are grijă de ei, viața e roz, nimeni nu îi ceartă, tot ce fac ei e bine și nu sunt nevoiți să își vadă sau repare propriile greșeli sau să fie răspunzători de ceva.

Bineînțeles că soția cu rol de mamă, venind să îl împace pe puiuțul supărat, întreține un astfel de comportament și nicidecum nu dă vreo șansă de maturizare a bărbatului, nicio ocazie de a se pune față în față cu propriile neajunsuri sau frustrări și de a fi nevoit să se cunoască și să se dezvolte pe sine. Pentru că, nu-i așa, o mamă știe mereu ce este bine pentru puiul ei! Dar v-ați întrebat oare ce nevoie, ce frică, ce tipar determină un astfel de comportament într-o femeie cu rol de soție-mamă? Prima ipoteză, cea mai frecventă, bineînțeles, este că astfel a văzut și învățat rolurile din propria familie, familie în care mama ei era și mămica tatălui și soție deopotrivă, asta incluzând și dictonul despre bărbați: “așa sunt bărbații”, adică ființe neajutorate, dependente de susținătorul matern, veșnic în nevoi și în imposibilitatea exercitării mintale totale a unui adult.

O altă ipoteză ar fi că, și dacă nu au preluat inconștient patternul din propria familie în ce privește rolurile din cuplu, poate că o imensă frică de a nu rămâne singure, fără soțul-copil, le determină să devină mamele acestuia. Atunci, dacă analizăm profund, de fapt jocul de a “nu mă părăsi” îl joacă ambii parteneri: bărbatul infant — “mami, nu mă lăsa” și soția mamă a propriului soț — “nu mă părăsi, uite, te las să fii copil că dacă crești poate pleci și eu ce rost mai am și cui rămân?”.

Eh, și uite cum acest joc de v-ați ascunselea de propriul Eu se poate juca chiar și o viață întreagă, creând, bineînțeles, în timp și plăcerile beneficiilor de a fi “o mică victimă”.

Și dacă la final de articol suntem cumva obișnuiți, tipic românesc, să găsim cine e de vină, aș prefera să ne axăm pe ce ar putea face astfel de parteneri atunci când simt că parteneriatul lor nu mai funcționează. Lucrul cu propria persoană, autocunoașterea, comunicarea sunt drumuri lungi și, deseori, anevoioase, pe care nu oricine hotărăște să meargă, dar care sunt mereu la îndemâna oricui.

Așa că, dacă ai acasă un bărbat-copil sau simți că ești o soție-mamă, doar dacă simți că ceva nu merge în cuplul vostru, gândește-te că te-ai căsătorit cu un partener egal ție, nu cu un infant neputincios, și ia-ți rolul de soție, nu cel de mamă, permitându-ți să te cunoști întâi ca femeie.

Și dacă după ce ai citit articolul acesta ți-ai dat seama ce toate drumurile duc la…..ce învățăm în copilărie despre rolurile din familie și interacțiuniel dinte aceste roluri, îți vei putea da seama și cât d eimportant este nu doar ceea ce tu le verbalizezi copiilor tăi în cum să fie și să facă în raport cu tine,cu celălalt părinte sau cu alții,dar și cât de important este să vezi ce și cum este în familia ta și cu copiii tăi vor copia același tipar.Vestea bună, este că puetm oricând să corectăm cu muultă muncă interioară și poate ghidaj psihoterapeutic din exterior !

Spread the love

Leave a Reply