ADICȚIA DIN PUNCT DE VEDERE SISTEMIC
-Adicțiile sub lupa psihoterapiei sistemice de familie-
Îți propun o incursiune în lumea psihoterapiei sistemice de familie, pentru a privi din acest unghi adicțiile.
Pentru început , îți propun să ne familiarizăm cu principiile psihoterapiei sistemice de familie. Această ramură psihoterapeutică privește familia ca un sistem în cadrul căruia fiecare persoană influențează funcționarea sistemului, în care acțiuniile și răspunsurile dintre membrii, compun muzica acelui sistem.
Mai simplu explicat, în psihoterapia sistemică, nimic nu este doar despre o persoană, ci totul este despre relații, inclusiv adicția.
Revenind la subiectul nostru, când un membru al familiei dezvoltă o dependență, întrebarea nu este „ce e în neregulă cu el?”, ci „ce rol joacă această adicție în sistemul din care face parte?”. Pentru că adesea cel care are o dependență este purtătorul unui simptom colectiv, o voce care strigă, în limbajul adicției, despre o suferință nespusă, o nevoie neîmplinită, o durere transmisă și nerostită din generație în generație, poate perpetuarea a acelui secret pe care generațiile dinainte le-aa purtat și le-a ascuns , crezând că astfel el se va rezolva de la sine, prin uitare.
Relațiile și dinamica lor formează dansul fiecărui sistem familial, astfel că, pentru a lucra prin prisma acestei ramuri, este necesar să fim capabili să înțelegem dansul și ritmul fiecărui memmbru, rolul pe care fiecare pas al unuia dintre ei determină următoarea mișcare a celorlalți, echilibrul și jocurile de putere, coordonarea ,alianțele și coalițiile dintre aceștia. Oricum ai privi, ajungi tot la relații și modul în care acestea se desfășoară în familie .
Rolul adicției în plan relațional
În contextul psihoterapiei sistemice, adicția nu este doar un comportament disfuncțional, ci joacă un rol semnificativ în dinamica relațională Nichols (2020). Ea vine adesea să înlocuiască conexiunile emoționale neîmplinite între membrii familiei sau în relațiile de cuplu. În locul unui dialog autentic și al unei interacțiuni emoționale sănătoase, adicția devine sursa de reglare emoțională pentru individ. Astfel, adicția poate suplini nevoile neîmplinite care nu au fost exprimate în relațiile semnificative, precum relația dintre părinte și copil, sau între partenerii de cuplu. Când aceste legături emoționale nu sunt satisfăcute sau nu sunt conștientizate, adicția devine un mecanism de a răspunde nevoilor de apartenență, validare și iubire.
În loc ca aceste nevoi să fie împlinite printr-o conexiune reală și profundă cu cei din jur, adicția oferă o iluzie de control asupra propriilor emoții. De exemplu, un adolescent care nu se simte înțeles de părinții săi poate căuta alinare în jocuri video sau în consumul de substanțe. Totodată, într-un cuplu, unul dintre parteneri poate dezvolta o dependență de alcool, încercând astfel să regleze conflictele nerezolvate și distanțele emoționale dintre ei. Sau poate chiar să suplinească lipsa protecției,siguranței și conexiunii emoționale din copilărie, pentru că îl el a rămas un gol imens de la copilărie la viața adultă , gol peste care el a trecut și cu care a rămas, sărind câteva etape de dezvoltare emoțională .De multe ori, însă, paradoxal, o adicție e dusă mai departe de următoarea generație, ca o moștenire de familie, o loialitate care în subconștient vine să creeze cumva o legătură nevăzută cu strămoșul care și el a purtat această adicție.Adică, dacă între ei nu a putut exista o relație reală de conexiune emoțională, există o relație prin adicție și purtatul ei mai departe, a ca o emblemă a aceluiași trib, ca un semn distinct al durerii care îi unește.
În contextul sistemic, adicția ocupă un rol semnificativ și adesea devine un substitut pentru o relație autentică, care, din diverse motive, nu există sau nu funcționează adecvat. Ea înlocuiește conexiunile emoționale între membrii familiei sau între partenerii de cuplu, îndeplinind o nevoie emoțională nerezolvată, care ar fi trebuit să fie împlinită prin relațiile interumane autentice.
De ce ajungem la adicții? O întrebare care deseori macină generații întregi.
Vom încerca să parcugem câteva cauze care pot determina sau menține o adicție prin lupa sistemică , structurală sau transgenerațională.
Adicția ca SIMPTOM de familie
Așa cum spunea Salvador Minuchin(1974) , simptomele nu apar în vid – ele apar în familie.Minuchin, S. . Uneori, copilul dependent este purtătorul unui simptom care maschează conflictul nevindecat din sistemul familial. Adicția devine o formă prin care familia își păstrează echilibrul, chiar dacă într-un mod dureros. Pe dinafară poate părea de neînțeles , un paradox.Cum ceva dăunător, are totuși un rezultat bun, adică păstrează familia funcțională ? În astfel de cazuri, procesul psihologic eficient presupune nu doar „vindecarea” dependentului, ci vindecarea legăturilor dintre membrii familiei, iar acesta este un drum delicat, nu tocmai ușor, dar care necesită disponibilitatea de muncă interioară a membrilor familiei.
Codependența în relație cu adicția
Este important de înțeles de ce atunci când tratăm adicțiile ca specialiști este impetuos necesar să ne îndreptăm atenția și competențele și către familie, deoarece acela este sistemul care poate menține în mod inconștient adicția unuia dintre membrii. Astfel, în acest punct putem vorbi deja de codependența care se creează în familiile în care un membru prezintă o adicție.
Persoana codependentă poate ajunge să trăiască „prin” celălalt, asumându-și responsabilitatea pentru viața, emoțiile și deciziile dependentului, uitând de sine și de propriile granițe. Acest tip de relație devine adesea o un dans inconștient de periculos pe marginea abisului: salvatorul și dependentul se hrănesc reciproc din suferința celuilalt după Beattie, M. (1986).Aici vedem cum se balează între rolurile de aparent salvator, dar care, fără să conștientizeze, prin acest rol întreține indirect comportamentul adictiv al dependentului, adică contradicția constă în argumentația din spatele faptelor și efectele pe acre faptele le au asupra celuilalt. Întreținerea comportamentului adictiv are loc pentru că își asumă responsabilitatea emoțională a alegerilor acestuia, apoi acționează pentru a compensa vina pe care o resimte pentru situație. Undeva vina vien și s eface simțită, undeva există cunoașterea faptului că aceste comportamente dăunează celuilalt, dar este mai puternică obișnuința de a le face și modul în acre ele îl fac pe cel care le are, să se simtă util, de folos, important, validat,de neînlocuit.Rolurile compensatorii sunt un concept care descrie comportamente și atitudini ca : eroul, țapul ispășitor, copilul pierdut, mascotă care sunt preluate și desfășurate, pentru a păstra aparențele și echilibrul într-un sistem profund afectat, după Claudia Black (1981) și Sharon Wegscheider-Cruse (1989).
Și mai interesant în acest punct cheie este că lucurile pot evolua astfel încât , în lipsa unei psihoterapii de familie, codependența ajunge să fie o formă de dependență relațională, în care controlul, frica de abandon și supraprotejarea celuilalt devin mecanisme de „funcționare” zilnică. Familia se structurează în jurul dependenței și o întreține fără să-și dea seama, evitând confruntarea cu adevăratele emoții și nevoi.
Lipsa de reguli și de structură în organizarea vieții și în conexiune emoțională
Acesta este un alt aspect ce creează un teren propice pentru apariția simptomelor .
Copiii crescuți în abundență materială, dar fără repere emoționale clare, devin vulnerabili. Când adulții sunt instabili, incoerenți sau absenți emoțional, copilul va căuta alte surse de reglare – și uneori le va găsi în adicții. În copilărie, copilul necesitând reglarea emoțiilor sale de către părinte și un exemplu de conținere emoțională, dacă acesta lipsește, implicit creierul copilului va căuta ulterior metode care să îi ofere acele elemente emoționale de conectare, reglare și gestionare pe care adultul tutore nu le-a oferit. Absența limitelor nu e libertate – e derută, deoarece copilul sau chiar și adolescentul încă nu este echipat cu un centru decizional, el funcționează pe emoțional și impuls,dar în astfel de situații este forțat să găsească soluțiile cele mai la-ndemână pentru el. Atunci când lumea emoțională e haotică, substanțele sau comportamentele compulsive oferă iluzia unui control, relaxare și euforie.
Loialiatatea transgenerațională
Altă variantă de explicare a adicțiilor poate fi prin perspectiva transgenerațională, adică cea a strămoșilor noștri și a similitudinilor transmise. Vorbim aici despre lucruri mai profunde decât trăsături fizice sau talente transmise, vorbim de dureri,secrete sau deviații ca soluții găsite de strămoșii ce nu au avut șansa să rezolve în alt fel lipsurile lor emoționale, existențiale.
Ivan Boszormenyi-Nagy, fondatorul terapiei contextuale, vorbește despre loialități invizibile – acele obligații tăcute pe care le purtăm față de familia noastră. Adicția poate fi, în acest sens, o manifestare a loialității față de o suferință transmisă, un mod de a aparține sau de a exprima o durere care n-a fost niciodată pusă în cuvinte după Vetere & Henley (2001). Poate că tatăl nu a vorbit niciodată despre depresia lui, dar fiul o exprimă printr-o dependență de jocuri. Poate că bunicul și-a amorțit trauma în alcool, iar acum nepoata o „traduce” într-o relație toxică. Uneori, adicția se schimbă ca formă, dar păstrează același mesaj transgenerațional: „A fost ceva ce n-am știut să ducem altfel.”
Familia și dansul în jurul adicției este un tablou al dinamicii de familie care ne oferă aspecte deosebit devaloroase.
Este important să ne uităm la modul în care familia participă la povestea adicției: o susține? o neagă? o ascunde? Sau familia se sacrifică pentru a o echilibra? Sau, dimpotrivă, o amplifică involuntar prin rușine și stigmatizare? Și aici putem merge mai departe pănă la secretele de familie sau subiectele tabu- nu vorbim despre alcolismul lui X sau despre boala lui Y.
Fiecare membru al sistemului dansează, conștient sau nu, în jurul acestei adicții – și, uneori, o menține activă,nu neapărat prin ceea ce face, ci prin ceea ce simte și cum simte în raport cu adicția și cu cel care o poartă.Ceea ce simțim ne leagă ca un lanț invizibil și căntărește mai multe uneori decât faptele.
În lucrul cu adicția prin lentila psihoterapiei de familie, se creează acel spațiu sigur în care povara poate fi pusă jos. În care durerea poate fi rostită. În care nevoile reale pot fi văzute și împlinite fără a mai apela la substanțe, jocuri sau relații distructive.
În final adicția nu e despre voință slabă. Nu e un viciu. Nu e un act egoist. Adicția este un simptom. Un mesaj. O invitație la a privi cu mai multă compasiune și în profunzime. E o încercare – de cele mai multe ori inconștientă – de a umple un gol vechi, de a repara o rană transgenerațională, de a păstra o loialitate care apasă. Dar acolo unde există relații, poate exista și vindecare. Iar când o familie își permite să privească cu sinceritate spre propria poveste, începe eliberarea.Cu toate astea este greu, este dureros și uneori este atât de apăsător și…în momentele în care începe procesul de vindecare, în unii pași așa trebuie să fie, pentru a procesa emoția, a o despacheta și a nu mai fugi de ea și a ne ascunde într-o altă adicție, într-o altă relație.
Dacă ești interesat de aspecte ale ramurii transgeneraționale , îți recomand seria de cărți de la editura Philobia pe această temă. !
BIBLIOGRAFIE
Beattie, M. (1986). Codependent No More: How to Stop Controlling Others and Start Caring for Yourself. Hazelden Publishing.
Black, C. (1981). It Will Never Happen to Me: Children of Alcoholics—As Adults. Ballantine Books.
Boszormenyi-Nagy, I., & Krasner, B. R. (1986). Between Give and Take: A Clinical Guide to Contextual Therapy. Brunner/Mazel.
Minuchin, S. (1974). Families and Family Therapy. Harvard University Press.
Nichols, M. P. (2020). The Essentials of Family Therapy (7th ed.). Pearson Education.
Spitzer, M. (2012). Demența digitală. București: Humanitas.
Vetere, A., & Henley, M. (2001). Integrating systemic and attachment approaches in family therapy with drug-using parents. Journal of Family Therapy, 23(4), 353–367. https://doi.org/10.1111/1467-6427.00193
Wegscheider-Cruse, S. (1989). Another Chance: Hope and Health for the Alcoholic Family. Health Communications.