Copilul interior este sintagma care reprezintă un subiect atât de des întâlnit în mass-media, mai ales în sectorul psihologiei, dar și al dezvoltării personale. Dincolo de poziția de top pe care a câștigat-o în lista preocupărilor de dezvoltare psiho-emoțională, rămâne merreu un subiect interesant de explorat datorită importanței pe care copilăria o are ca și explicație a modului în acre se desfășoară viața de adult.
Pentru început, este important să definim la ce se referă exact această sintagmă în aria psihologiei. COPILUL INTERIOR reprezintă, din punct de vedere psihologic, piatra de temelie, punctul de plecare în viața umană în care se dezvoltă mecanismele de percepție, filtrarea experiențelor și constructul emoțional diferit al fiecăruia. Mai exact, el reflectă trăirile, emoțiile și experiențele din copilărie.
Altfel spus, “copilul interior” poate fi simbolul acelor nevoi emoționale neîmplinite, traume, dar și bucurii sau curiozități care au fost experimentate în copilărie și care continuă să influențeze adultul.
De ce copilăria este etapa de viață pe care se clădește apoi întregul nostru parcurs și de ce este important modul în care ne sunt construite aceste instrumente de raportare la noi înșine și la lume? Pentru că în copilărie se construiește în noi lupa cu care vom putea vedea în interiorul și exteriorul nostru, se formează tiparul ființei noastre și ni se pun în mână instrumentele cu care putem relaționa cu cei din jur, putem include în categorii de bine-rău, frumos-urât, corect-greșit, permis-nepermis tot ceea ce ne înconjoară, dar și ceea ce noi exprimăm prin acțiuni și comportamente. Mai exact, valorile, credințele și atitudinile pe care le preluăm din familie, cele care ne sunt clădite, vor influența comportamentele noastre inclusiv în adolescență, moment în care vom simți o schimbare față de legătura cu familia și vom porni pe un drum al explorării de sine, al descoperirii propriilor valori. Dar mă refer aici la cazuri ideale, când, prin maturitatea părinților, adolescentul are capacitatea și șansa de a se desprinde din umbra creatorilor săi și să exploreze în felul său propriu lumea și universul interior, ceea ce implică inclusiv conștientizarea incompatibilității cu anumite valori sau credințe moștenite din familie.
Un alt element important al copilăriei este atașamentul creat în relația cu tutorii, cu figurile semnificative, atașament care este centrul nostru de traducere pentru: cum relaționez cu ceilalți, cum îmi manifest dragostea, cum îmi arăt nevoile sau le ascund, ce jocuri sunt nevoit să fac pentru a primi atenție sau dragoste și, nu în ultimul rând, reprezintă cântarul pentru: conexiunea, atașamentul, implicarea – sunt bune sau rele, periculoase? Toate acestea reprezintă coordonatele GPS cu care copilul pleacă în lume, în devenirea sa ca om matur și, ideal, matur emoțional.
Totuși, deși acestea sunt elemente pe care orice copil le primește în cele mai timpurii etape de viață, vedem în jur adulți care încă acționează mai degrabă conform unui copil sau poate adolescent. Asta ne arată că încă este ceva acolo de rezolvat, de conștientizat, pentru ca doar așa adultul să poată porni mai departe și să își ia pe deplin rolul de matur responsabil.
Ideea este că fiecare persoană poartă în interior o versiune a sa din copilărie, care poate fi rănită sau neglijată, și că prin procesul de introspecție și terapie, acest “copil interior” poate fi vindecat sau reconectat cu partea adultă.
Ce facem în cazurile în care ascundem copilul din noi, încercăm să îl dăm uitării și, cu mare încrâncenare, luăm viața de adult în mâini, deși simțim că ceva nu funcționează, că ceva doare constant, cumplit și adânc? Copilul interior, pe care fiecare dintre noi îl avem, are rolul său în viața noastră de adult. El vine să ne reamintească despre cum să ne bucurăm inclusiv de greșelile noastre, să uităm mai rapid de supărări, să savurăm aventurile pe care viața ni le oferă în drumul nostru, să fim creativi, spontani și să ne folosim puterea de adaptare.
Așadar, ca să răspundem întrebării cu care am pornit la titlu: Ce facem cu copilul din noi? Soluția cea mai potrivită este să îl integrăm, adică să îi dăm locul care i se cuvine în noi, să îl ascultăm și să înțelegem ce poveste vrea să ne spună și ce mai are de rezolvat pentru noi, apoi să îl îmbrățișăm și să îl ocrotim, recunoscându-i rolul pe care îl are și îl va avea mereu pentru noi.
Adultul din noi știe că trecutul nu poate fi schimbat, dar prezentul ne aparține prin puterea de a decide cine și cum suntem.
În final, un adult sănătos va învăța să dăruiască iubire copilului interior!
