„De Crăciun, doar de Crăciun, fii mai bun.”
Cu toții cunoaștem dictonul „De Crăciun, fii mai bun.” Ceva ce m-a intrigat mereu, și nu doar pe mine, căci au fost scrise probabil sute de articole pamfletare pornind de la acest îndemn, este dacă acesta pornește de la premisa că, în general, eram răi și doar de Crăciun trebuie să fim mai buni, sau dacă ar trebui să fim mai buni decât suntem oricum zilnic?
Foarte interesant și convenabil, altfel, este să fim buni de Crăciun, în spiritul sărbătorilor religioase și doar de rușinea normelor sociale și, mai ales, de greutatea normelor religioase care vin și îți dau obrazul dacă nu ai fost bun de Crăciun. Interesant este că ni se cere să fim buni și nu autentici, adică să fim buni cu cei din jur, indiferent de faptele lor și interacțiunea cu noi, sau să fim autentici și să avem libertatea de a ne doza și exterioriza bunătatea către cei cu care alegem să ne simțim confortabil? Nu spun să fim răi cu restul, dar putem fi indiferenți! Sau ar fi un semn de răutate?
Istoria poporului român, se știe, cuprinde această bunăvoință și bunătate extrapolând, cum ar fi, un fel de „shaorma” cu de toate! Adică zâmbim, ne pupăm și ne împrietenim cu toată lumea, ca să se știe ce oameni buni suntem. În spatele acestei împachetări oare este autenticitate? Oare există libertatea de a fi tu însuți în raport cu alții și să alegi să nu zâmbești, ci doar să pleci, să refuzi contactul pentru că asta simți, acestea îți sunt limitele autoimpuse din respectul de sine și maturitatea emoțională?
Să fim sinceri: câți dintre noi, de Crăciun, am pupat, îmbrățișat, zâmbit către oameni pe care imediat după ce am plecat de la chermeză i-am bârfit sau pe care nu îi suportăm, dar fie avem nevoie de ei, fie suntem legați de ei cu datorii, acte, moșteniri, obligații, cununii, cumetrii etc.? Și am fost buni doar de ochii lumii, doar pentru a face pe plac celorlalți, doar pentru că așa se cere, așa e tradiția.
Dar oare această bunătate nu include în propria definiție a fi autentic? Căci, logic, dacă manifestarea bunătății nu se naște dintr-o paradigmă proprie, dintr-o capacitate de a decide și a-ți asuma pentru sine, din conștientizarea libertății de a alege cu cine să ne însoțim, cu cine să împărtășim bunătatea spirituală, sufletească, materială, atunci nu este ea în mod logic anulată ca și concept și nu se mai numește bunătate, ci fățărnicie sau superficialitate?
Căci bunătatea este acea văpaie interioară pe care o ținem aprinsă pentru a purta în noi umanitatea, iar manifestarea sa este din motivație intrinsecă, motivație care aliniază simțirea cu rațiunea, capacitatea de decizie, experiențele de viață, maturitatea emoțională, iar ea reprezintă capacitatea de a dărui altora din vasul nostru interior. Dar dacă de Crăciun suntem mai buni doar pentru că trebuie, înseamnă că noi nu suntem nici autentici, nici buni, suntem doar purtători de măști, executanți de ordine, sclavi de obediență socială, incapabili de a ne asuma ceea ce dorim cu adevărat: oamenii cu care să ne înconjurăm, cei cu care să ne împărțim intimitatea sufletească, oamenii cărora să le dăruim timpul și energia noastră pentru a crea împreună spații de timp, amintiri și puncte pe linii de viață.
Și atunci mă întreb: câți dintre noi refuză o vizită de complezență de Crăciun, doar ca să fie văzuți mai buni? De parcă, dacă ar fi autentici, ar însemna că sunt răi! Câți dintre noi își acordă libertatea de a alege să nu pupe, îmbrățișeze și zâmbească celor căror, de fapt, nu simt să le ofere asta? Căci o îmbrățișare presupune o conexiune sufletească, o deschidere nu doar de brațe, dar și de suflete, de granițe personale, o manifestare fină, aparent insignifiantă, de autenticitate. În cultura românească, aceste „mici” gesturi fizice par a fi mult mai puțin condamnate, fiind disimularea perfectă a adevăratelor sentimente pentru mulți dintre români. Aceste gesturi prin care corpul fizic primește alt corp fizic în lumea lui, pare paradoxal că poate ascunde ceea ce este în minte și în suflet și, uneori, chiar apăra ceea ce dincolo de materie trăiește. Astfel, căci balcanici fiind, intimitatea sufletească nu o măsurăm prin gradul de deschidere fizică, și atunci mă întreb, prin ce o măsurăm? Prin comunicarea implicită, în care trebuie să ne setăm antenele pentru a intui ce transmite celălalt, pentru că, deh, la noi nu se practică comunicarea directă, și nici măcar asertică, în care să spui ce simți, ce nu simți, ce dorești, ce accepți și ce nu, nu-i așa? Și atunci, să înțeleg că autenticitatea este ceva atât de prețios încât trebuie apărat, ascuns cu scenarii elaborate, și eventual manifestată doar… CÂND?
Așadar, cât de bun poți fi cu tine însuți de Crăciun, în așa fel încât să manifești cu adevărat bunătate venită din autenticitate, din motivație intrinsecă?
Și mai apoi, ce faci când trece Crăciunul? Se termină ca și promoțiile dulciurilor nevândute din sezonul Crăciunului? Ar fi interesant un alt dicton: „De Crăciun, ofertă promoțională la autenticitate! Cumperi una acum, primești una gratis anul viitor și te ține până de Paște!” Eh, și atunci, cu sărbătorile pascale, este altă chestiune, dar asta la altă promoție, pardon, articol.
În final, când se termină și Sărbătorile de Crăciun, sunt curioasă cum ar fi să fim mai buni cu noi înșine, să ne acceptăm așa cum suntem pe interior, și unicorni și centauri, și roz și negri, dar măcar să ne dăm voie să fim ceea ce suntem. În fond, bunătatea nu este adevărată atunci când este disimulată, ea se naște din adevăr, iar dacă mereu ascundem adevărul din noi, spurcăm și bunătatea și manifestările ei.
De Crăciun… fii autentic!
