Dependența în relații este un subiect care preocupă nu doar specialiștii în psihologie, dar și persoanele care simt că au nevoie de o schimbare în viața lor și care intuiesc că ceva nu funcționează cum ar trebui.
Ce este din punct de vedere psihologic dependența emoțională și din ce cauze estecreată aceasta ?
Pentru a vorbi despre acest subiect și a avea o viziune corectă trebuie să ne întoarcem la tema atașamentului.
Atașamentul, din punct de vedere psihologic este acea legătură emoțională profundă care se formează între un individ și o altă persoană.Putem privi lucrurile cronologic, pentru a înțelege cu adevărat puterea atașamentului, și să ne întoarcem în primii ani de viață ai copilului, poate chiar în primul an, atunci când nou născutul are nevoie indispensabilă de îngrijire, el atașându-se emoțional de persoana care îi oferă elementele necesare de supraviețuire fizică ,emoțională și psihică. Această legătură joacă un rol esențial în dezvoltarea emoțională și socială a individului, după cum putem vedea în numeroasele studii despre atașament, pe baza acestuia s-au dezvoltat și teroii despre dinamica de cuplu, corelații cu tipologii de personalitate, factori de risc și chiar legătura cu anumite adicții.
Cea mai cunoscută teorie atașamentului, dezvoltată de John Bowlby, susține că oamenii sunt biologic programați să caute legături emoționale apropiate, deoarece acestea oferă un sentiment de siguranță și protecție. În copilărie, acest atașament are rolul de a asigura supraviețuirea prin apropierea de figura principală de atașament (părinte sau îngrijitor), iar în timp, influențează modul în care o persoană se va raporta la relații și la propriile emoții pe tot parcursul vieții.Putem privi aici retrospectiv și la piramida de nevoi a lui Maslow și considera metaforic că modul în care stilul de atașament se crează devine o lupă cu care fiecare dintre noi privește mediul înconjurător, lumea interioră și parcursul propriei dezvoltări. Stilul de atașament este cel care ne clădește sau nu încrederea în capacitatea propriei persoane de a fi autonomă, independentă, de a se descurca în viață sau de a avea mereu nevoie de ajutor, de a vedea problemele vieții ca pe provocări și de a căuta soluții sau de a nu putea avea capacitatea de a face față nici celor mai mici încercări ale vieții. Adică, dacă echilibrul este cunoscut de la început, din primii ani, acest stil de atașament sănătos care a îndeplinit nevoile cele mai bazale va fi baza pentru o viziunea sănătoasă a vieții, în care individul poate fi centrat pe echilibrul interior, fără a căuta să umple cu cineva sau ceva din afară golurile interioare- nevoile nesatisfăcute în copilărie. În fond, putem spune că un atașament securizant este pasul pentru ca un copil să devină un adult echilibrat, independent, matur, responsabil care este conștient de propriile resurse și de cum le poate gestiona și care poate avea relații echilibrate cu cei din jur, astfel se poate adapta.
Astfel DEPENDENȚA EMOȚIONALĂ este o formă de atașament nesănătos față de o altă persoană, în care propriul echilibru emoțional și stima de sine depind în mare măsură de prezența, aprobarea sau afecțiunea celuilalt. Într-o astfel de relație, individul se simte incomplet sau nesigur în absența acelei persoane și are nevoie constantă de validare, atenție sau suport pentru a se simți bine. Ne putem imagina dependența emoțională (pornind de la cele discutate anterior despre atașament) ca pe un sac rupt în care tot punem comori găsite, mai mici, mai mari, și vrem să îl umplem, dar el nu este niciodată nici măcar pe jumătate plin, deoarece noi tot punem și din el tot cad, se duc, se duc lucrurile și unii dintre noi nu ajungem poate o viață întreagă să vedem ruptura sacului ,dar tot încercăm să îl umplem în zadar.Astfel golurile cu care noi pornim în viață vor determina gândirea și comportamentul nostru prin care noi vom încerca inconștient să umplem acele goluri ajungând deseori în momente de suferință în viața personală sau chiar profesională.
Dependența emoțională este un aspect normal și pozitiv în psihologie doar la vârsta la care copilul are nevoie indispensabilă de părinți sau de îngrijitorul său, fără iubire, atenția, îngrijirea și hrana oferită de acesta neputând supraviețui. Un adult însă , se presupune că are deja toate instrumentele necesare nu doar pentru a se hrăni singur, dar și pentru a fi conștient de ceea ce reprezintă el ca om, ce valori are, ce competențe, abilități și aptitudini. Dacă pornim de la această premisă, asta ar însemna că în plan relațional un adult matur emoțional și implicit al cărui stil de atașament este unul securizant privește atât relația, cât și partenerul ca pe un elemente separate de sine, nu ca pe o prelungire a sa, nu devine dependent de acțiunile sau vorbele partenerului și nici nu îl face pe acesta dependent de el. Respectarea individualității, a diferențelor, găsirea unor puncte comune într-o relație , negocierea spațiilor personale, ale limitelor și analizarea chiar a conflictelor sunt semne că există o relație sănătoasă.
Dacă am dezbătut pănă acum ce înseamnă atașamentul și am creionat care sunt diferențele dintre atașamentul sănătos și cel dezechilibrat în viața unui adult, în general, haide să vedem punctual ce înseamnă dependența relațională și cum se manifestă,sau mai corect spus ce ascunde ea :
Nevoie constantă de validare și atenție. Comportamentul acesta poate fi tradus prin ” Sunt aici, vreau să mă vezi, exist ! Fac orice doar ca să îmi dai atenție, dacă îmi dai timpul și energia ta înseamnă că îți pasă de mine și dacă îi pasă cuiva de mine, doar atunci exist !” Persoana dependentă caută mereu confirmarea că este iubită și apreciată. Se simte nesigură sau neliniștită dacă nu primește constant atenție sau complimente.Exact ca un copil care are nevoie mereu de reasigurări, de confort emoțional și care nu crede că ese capabil să funcționeze singur.Pentru a obține validarea și atenția într-o relație în care vorbim despre dependență, persoana poate face de la scenarii, interpretări, certuri dese, până la tantrumuri specifice unui copil sau chiar amenințări mai mult sau mai puțin subtile, de la a lua excesiv în greutate pentru a ocupa spațiu, de la a face orice pentru a fi pe plac până chiar la scenarii elaborate de a obține puțină dragoste sau măcar atenție. ATENȚIE- uneori astfel de persoane cu astfel de nevoi se mulțumesc cu extrem de puțin și da, ai ghicit, sunt victimele perfecte pentru abuzatorii emoționali.
O frica intensă de abandon sau au în traducere “Trebuie să fim mereu împreună, eu nu mă pot susține emoțional singur, dacă pleci, lumea mea se prăbușește, eu locuiesc într-un castel de nisip în care tu mereu pui câte un firicel și clădești, și clădești și îmi e atât de teamă că atunci când nu vei mai pune nisip și vei obosi sau vei pleca sau chiar iei o pauză totul se va prăbuși, iar eu …eu nu știu altfel să trăiesc și, de fapt, îmi este frică să trăiesc cu adevărat ! ” Orice distanțare temporară sau mic dezacord poate fi perceput ca un risc major de despărțire, ca o portiță prin care celălalt va pleca și te va lăsa singur, vei fi abandonat și nu vei putea face față acestei dureri.În astfel de situații persoana cu o astfel de nevoie este dispusă să accepte orice fel de compromis doar pentru a nu se simți abandonată ! În fond neștiind cine și cum este, ea devine mereu ceea ce celălalt îi cere conștient sau nu transformându-se în personaje diferite și evitând să se cunoască pe sine.
Sacrificiul de sine poate fi în traducere psihologică” Eu doar atât merit și , ce bine că măcar tu te uiți la mine.Eu nu valorez nimic, dar tu mi-ai dat valoare prin simplul fapt că m-ai remarcat și știu că dacă nu fac ca tine sau ce îmi ceri voi redeveni un zero, așa că eu dau orice, oricât, nu am limite, aș fi egoist să am limite și să îmi pese de mine, din moment ce tu îmi oferi șansa de a exista, de a mă iubi, tu reprezinți totul, eu sunt un nimic,nevoile mele nu sunt importante pentru că eu nu sunt important.”
Sacrificiul de sine poate fi privit și ca o trădare a propriei persoane prin privarea de nevoile pe care le avem și a căror împlinire cu toții o merităm.Dar…și pentru asta este nevoie de muncă și…uneori a fi propria victimă are beneficiul de a te ține departe de munca cu propria persoană și a găsi mereu vinovați în exterior…cei care au beneficiat de sacrificiul tău de sine.Nu spun că agresorii nu sunt vinovați, ci doar că ne suntem datori, să ne trezim, să ne valorizăm și să luptăm pentru ce dorim și ce merităm, sacrificiul este a omorî ceva pentru a obține altceva, iar întrebarea este : oare merită ?
Persoana dependentă tinde să își neglijeze propriile nevoi, dorințe sau valori pentru a-i face pe plac partenerului. Aceasta poate renunța la hobby-uri, prietenii sau opinii personale doar pentru a menține armonia în relație. O persoană aflată în acest punct nu este conștientă de propria valoare și mai ales de faptul că orice persoană merită să fie valorizată, iubită, respectată și că are dreptul la demnitate, intimitate, respect și autonomie.Pentru a ne cunoaște propria valoare este indicat și să ne permitem să greșim și mai ales sa învățăm din greșeli ca lecții din parcursul cunoașterii de sine.
Controlul și gelozia , poate fi interpretat astfel : “Trebuie să mă asigur că persoana aceasta fără de care nu pot exista îmi aparține, este doar a mea, pentru că altfel eu nu mai are sens existența mea.Am investit atîta energie, sentimente și timp să clădesc un tablou perfect,așadar nu am cum să permit distrugerea lui.Trebuie să fiu vigilent, atent, mereu în gardă ca nu cumva cineva să îmi ia acest obiect unic pe care eu l-am creat , atâta timp cât știu tot ce face, spune, gândește celălalt voi fi în siguranță,nu mă va părăsi ! Trebuie să controlez iubirea, să mă asigur mereu că doar eu sunt în universul partenerului ! ” Deoarece depinde emoțional de partener, persoana poate deveni excesiv de geloasă sau controlatoare, dorind să știe în permanență ce face și cu cine este partenerul. Aceasta provine dintr-o teamă profundă de a nu pierde relația.
Dificultatea de a fi singur poate ascunde ” ce bine că nu trebuie să mă gândesc la lipsurile mele și că, de fapt,nici nu am timp pentru asta, că mereu sunt ocupat cu prietenii, cu familia, de la bârfe, la activități împreună, la postări pe social media, la cumetrii și alte evenimente, pănă la meniuri elaborate de gastronomie.Ce bine că am creierul ocupat cu altele, chiar dacă sunt lucuri fără esență, dar măcar nu trebuie să mă uit în mine și să îmi văd rănile ,umbrele, nevoile.Este totul ca o piesă frumoasă în acre eu mereu am ce rol să joc.” Persoana dependentă se simte incompletă sau pierdută atunci când nu este în preajma partenerului. Singurătatea devine intolerabilă, iar timpul petrecut fără partener este resimțit ca o stare de anxietate sau gol interior. există oameni care nu pot petrece timp cu ei înșiși și care mereu au nevoie să fie înconjurați de prieteni, cunoștințe sau chiar de familie. De la a fi mereu într-un grup de prieteni, a decide doar cu prietenii, a face concedii doar cu prietenii (uneori nici măcar cu propria familie) a locui mereu cu părinții chiar și la vârsta adultă, poate chiar și căsătorit fiind(excludem aici lipsa posibilităților finanicare),pot fi exemple în care aceste persoane se refugiază în prezența celor de lângă, evitând nu singurătatea, ci sinele.Dacă d emic copil, individul a învățat că pentru a supraviețuii psihoemoțional trebuie să îți ascundă nevoile, să nu dea atenție emoționalității sale, forului său interior, de a se ignora pe sine, atunci chiar și în viața adultă va funcționa cu aceeași tehnică.
Lipsa de autonomie sau ” Nu cred că mă descurc, sunt în fapt un copil speriat care nu este capabil să facă singur și chiar dacă uneori mă cred capabil,nu știu dacă am competențele necesare…mie nu mi-a spus nimeni când eram mic -hai că poți, mai încearcă, am încredere în tine, e ok dacă ai să cazi, te ridici și mai încerci, asta înseamnă să devii om mare.Eu mereu am auzit și simțit că nu pot singur și ce noroc că sunt încă protejat și altcineva face treburile de om mare în locul meu !” Deciziile importante sau chiar cele minore sunt lăsate în mâinile partenerului, deoarece persoana dependentă nu are încredere în propria judecată sau simte că nu poate face față pe cont propriu. există adulți care încă nu decid singuri nici în privința finanțelor, nici a relațiilor. În unele cazuri părinții (socrii) decid pentru nou formata familie, de la vacanțe, amenajarea locuinței și chiar locul demuncă, să nu mai spunem că și alegerea partenerului.Și în alte cazuri un adult deși nu stă cu părinții, încă cere părerea acestora despre cum să investească,despre cu cine să se întâlnească….Poate pentru că în copilărie părinții prea grijulii l-au ferit de greutăți, dar și de etapele în care acesta trebuia să experimenteze pașii de viață care clădesc automia ? De la a trece singur strada pănă la a face mici cumpărături, pănă la a alege la ce facultate să se înscrie, pănă la a alege cu cine să se căsătorească…toate acestea și multe altele ajută individul să devină autonom , plus eșecurile care sunt foarte importante în dezvoltarea individului.
Ignorarea semnalelor negative din relație – de ce nu vedem sau mai bine spus nu putem vedea și ce putem face dacă vedem ? Chiar dacă există probleme evidente în relație, persoana dependentă le ignoră sau le minimizează, fiind dispusă să suporte orice disconfort doar pentru a nu pierde relația.Deseori fără a conștientiza , această persoană normalizează chiar și abuzurile psihice și emoționale în forul său interior, iar această normalizare dacă are în copilărie un fond asemătător este logic că este ceva familiar, ceva cu care creierul emoțional a fost obișnuit.Sau altfel spus-cum să poți compara cu altceva dacă nu ai trăit altceva? Cu ce poți compara apa, dacă toată viața ai băut doar apă ?
Sentimente de vinovăție și autocritică exagerată sunt trucurile pe care creierului celui care trăiește în relația de dependență le folosește pentru că, poate persoana încă nu este pregătită psihic și emoțional să conștientizeze ce se întâmplă în realitate. Știm din analiza tranzacțională triunghiul rolurilor : abuzator, victimă, salvator și la fel știm că aceste roluri alternează în orice relație. Dar ce ne facem când devenim, fără să ne dăm seama propii noștri abuzatori și totodată propriile victime? Dacă ne este greu să vedem că altul ne face rău și asta intră în paradigma de viață în care să ne simțim oameni răi că îi judecăm pe alții ,și suntem buni doar dacă știm că vina este doar a noastră și că noi trebuie mereu să suferim. Sau în altă paradigmă poate fi că sacrificiul este un martiriu care ne ridică în slavă și asta ne face oameni buni, iar durerea devine un periplu nu doar normal, ci un merit și înlocuiește iubirea, respectul și poate chiar siguranța. În caz de conflict sau tensiune, persoana dependentă își asumă adesea vina, chiar și atunci când nu este justificat, crezând că ea este cauza problemelor din relație.Poate că asta știe, asta a a auzit că este un copil problemă și din cauza lui adulții din jur au reacționat în anumite feluri și s-au simțit în anumite felui. O schimbare de paradigmă asupra a ceea ce înseamnă vină, reacție, asumare, împărțirea responsabilității și echitate poate ajuta, poate chiar o repoziționare în statutul de adult care esetresponsabil,asumat și înțelege că și ceilalți adulți sunt responsabili pe acțiunile și trăirile lor, dar asta se face într-un proces terapeutic specializat și individualizat. Dependența emoțională privită în strânsă legătură cu stilul de atașament sau ca o consecință a acestuia , poate fi un semnal de trezire care să ne îndemne să începem munca căutări de sine.Stilul de atașament poate fi restructurat, reînvățat, dar nu oricine este dispus la un astfel de parcurs psihic și emoțional.