În articolul ce urmează vom aborda ideea ca părinții să apeleze la ajutor specializat în gestionarea dificultăților de parenting și de ce mulți dintre aceștia consideră că nu ei au nevoie de ajutor, ci doar copilul.
Nu ne vom referi aici la cazurile extreme sau dificile, în care este nevoie expresă de un program terapeutic cu copilul, ci la situațiile în care instrumentele de parenting utilizate nu mai corespund dinamicii familiei sau procesului de dezvoltare al copilului.
Atunci când simt că sunt depășiți emoțional, psihic sau logistic de momentele de dezvoltare ale copilului și nu mai știu cum să le gestioneze, unii părinți apelează la un specialist, fie acesta consilier parental, psiholog sau psihoterapeut. Mulți dintre părinți, însă, cer acest ajutor specializat adresând specialistului rugămintea de a-l face pe copil/adolescent să își schimbe comportamentul, atitudinea sau cognițiile.
Nu de puține ori, atunci când sunt solicitați cei doi părinți pentru consiliere, premergător începerii procesului terapeutic, aceștia refuză vehement, afirmând că ei nu au o problemă, ci copilul. Alteori, părinții acceptă întâlnirea de cunoaștere, dar decid – chiar dacă specialistul explică de ce este necesar să fie câteva întrevederi cu familia – că ei nu au nevoie de asta.
Să vedem lucrurile din perspectiva acestor părinți.
Dacă privim din perspectiva modului în care creierul uman ne apără, evitând realitatea și găsind soluția cea mai potrivită pentru acea situație, putem înțelege că acei părinți se află într-un moment al vieții lor în care nu pot face față unei astfel de perspective. Dacă propria lor copilărie a fost plină de încercări, cum ar putea ei acum să accepte aceste adevăruri, când creierul lor a fost „antrenat” să funcționeze pe modul de supraviețuire și să evite distresul?
Dacă, prin ghidajul specialistului, ar reuși să se privească în oglindă și să vadă greșelile, omisiunile sau neputințele pe care le-au avut, ar putea să fie copleșiți.
Cât de greu poate fi să recunoști că ai greșit ca părinte? Că poate ai eșuat în modalitățile de relaționare cu propriul copil? Că poate ai oferit un exemplu de viață diferit de directivele verbale transmise copilului? Sau că nu poți gestiona trăirile copilului tău pentru că ești mult prea ocupat să le conții pe ale tale sau poate pe ale partenerului tău? Cât de ușor este, oare, pentru mulți părinți să recunoască pentru ei înșiși problemele pe care le au în cuplu?
Este extrem de dificil pentru un părinte să recunoască faptul că poate a greșit – că modalitățile de relaționare cu propriul copil au fost ineficiente sau că exemplul personal nu a fost conform cu directivele oferite copilului, adică una îi spune copilului și altceva exprimă faptele sale. Mai mult, un părinte poate descoperi că nu reușește să gestioneze emoțiile copilului pentru că poate el s-a îndepărtat prea mult de propriile emoții sau, în propria copilărie, a învățat ca mod de funcționare că acest aspect al vieții nu este important și trebuie ignorat. Iar când devine părintele unui copil care încearcă să își cunoască propriile emoții, poate chiar prin tantrumuri târzii de vârstă sau prin manifestări de prepubertate, acest părinte se simte blocat și vede aceste manifestări ca pe o anormalitate din partea copilului. Poate că, deseori, tumultul relației de cuplu este atât de copleșitor pentru cel puțin unul dintre parteneri, încât rolurile se schimbă și unul dintre parteneri joacă rolul de părinte pentru celălalt, neglijând emoțional adevăratul copil din familie, copil care, la un moment dat, va defula sau va izbucni în alte comportamente.
Nu este o noutate că, deseori, în cabinetele de psihologie sau psihoterapie, părinții aduc copiii pentru a fi „reparați”. Îmi permit să folosesc această metaforă pentru că reflectă foarte bine modul în care unii părinți percep problema, fără a realiza că dificultățile copilului sunt adesea legate de dinamica familială.
Revenind la titlul articolului, este într-un fel simplu de înțeles perspectiva acelora care își aduc copilul la reparat în cabinetele specializate.Acești părinți deseori doresc o rezolvare rapidă, nefiind psihic pregătiți pentru un drum lung al descoperirii parentingului, al redescoperirii de sine, pentru ca nu doar copilul trece prin etape de dezvoltare ,ci si cuplul, si fiecare dintre parteneri, iar aceste etape presupun schimbări si situatii în care poate nu stim sa ne adaptam. Copilul nu este un „produs” care poate fi reparat. Comparația subliniază mecanismele obișnuite ale relațiilor din familie: modul în care știm că celălalt funcționează în raport cu noi. Atunci când copilul reacționează diferit, dorim ca lucrurile să revină la „normal”. Dar copilul nu are „butoane”, ci nevoi, dorințe și perspective, iar pentru a le cunoaște și înțelege , este necesar, în primul rând să le cunoaștem pe ale noastre, ale adulților.
Privind dincolo de comportamentele care ne depășesc implică acceptarea faptului că metodele noastre de parenting trebuie ajustate. Înseamnă să vedem copilul ca pe o ființă unică, diferită, cu tipologia proprie de personalitate și în etapele sale de dezvoltare, fiecare aducând noi provocări.
De ce este necesară consilierea parentală?
Familia este mediul de bază în care copilul:
Își formează viziunea despre lume și primele modele de comportament.
Învață să se simtă în siguranță sau, dimpotrivă, să își ascundă trăirile.
Părinții sunt cei care veghează la dezvoltarea copilului, iar pentru aceasta este nevoie de maturitate emoțională și de înțelegerea etapelor de dezvoltare. În plus, mediul extern, cu influențele sale sociale și tehnologice, afectează copilul mai mult decât decât afectau generațiile anterioare.
Oare câți dintre părinții care apelează la specialiști pentru a remedia comportamentele copilului sunt deschiși spre a primi consiliere parentală? Oare câți știu că această consiliere nu este o ședință în care ei sunt criticați vis-a-vis de ce au făcut sau nu în creșterea copilului? Oare câți dintre ei știu că această consiliere este un enorm și real ajutor care să îi ajute să își descopere propriile resurse de a avea o relație benefică în ambele părți cu copilul? Oare câți au puterea de a-și spune: „Da, mai am de lucrat la mine însămi și la gestionarea emoțiilor, pentru că eu nu am avut parte de așa ceva și nu pot conține emoțiile propriului copil și, fără să conștientizez, nu îi dau voie să le exprime. Iar copilul meu a învățat că nevoile lui nu trebuie exprimate, iar emoțiile pe care le simte trebuie ascunse” sau „Of, da, rolul meu în viață este doar de părinte și de asta, inconștient, vreau să păstrez iubirea copilului meu, astfel încât îl țin mereu în stadiul de neajutorat, să depindă mereu de mine, pentru că doar așa simt că am un sens în viață, și totodată mă înfurie că acest copil al meu nu este autonom”?
Este mare lucru, un imens efort psihic și emoțional ca părinte să poți accepta și dori lucrul pentru și cu tine însuți. Poate vă întrebați de ce trebuie să lucreze părinții la ei înșiși, poate chiar cu specialiștii, și nu e mai simplu ca specialistul să repare rapid copilul. Iată o serie de argumente:
Familia este mediul de bază în care copilul își formează propria viziune despre lume, în care are primele modele de reacție și comportament pe care le copiază.
Comportamentul părinților determină reacții nu numai între parteneri, dar și către și dinspre copil, în funcție și de modul de implicare al acestora în rolul de mamă/tată.
Dinamica familiei este ca un cerc în care toți cei implicați interacționează și se influențează reciproc, creând astfel un tipar comportamental.
Relația dintre parteneri este văzută și simțită de copil, iar acesta își formează, prin modelele pe care le vede, nu doar o imagine referitoare la ceea ce înseamnă viitorul partener, dar și ceea ce înseamnă relația dintre mamă și tată/soț și soție și ce înseamnă a fi părinte.
Familia este cea în care copilul învață să se simtă sau nu în siguranță, să își manifeste propriile trăiri, emoții, gânduri sau să le ascundă și să găsească alte modalități de a se adapta.
Mediul extern, prin dezvoltările tehnologice și sociale de amploare din ultimul deceniu, are o influență mult mai mare asupra psihicului copilului față de cea pe care o avea mediul asupra părinților atunci când aceștia erau copii, astfel că părinții nu pot conștintiza pe deplin încercările emoționale la care copii lor sunt supuși zilnic
Părinții sunt adulții din relație, adică cei care au datoria și responsabilitatea de a veghea la dezvoltarea armonioasă a propriului copil. Iar pentru asta este implicit nevoie de a cunoaște etapele de dezvoltare și de a fi ei înșiși maturi emoțional pentru a putea susține copilul în propriul periplu al dezvoltării emoționale.
În final este vorba doar de a înțelege că noi, părinții, nu suntem perfecți și nu facem lucrurile perfect și, deseori, mai ales într-o lume modernă în care stresul zilnic ne stoarce energetic, în care tornade informaționale ne fură atenția, în care trebuie să fim mereu în alertă pentru siguranța zilei de mâine, în care tehnologia înlocuiește mult din ceea ce odinioară era interacțiune umană reală, este ok să nu știm, să nu putem, să greșim și, da, este ok să cerem ajutor. Pentru că dacă noi, ca părinți, cerem ajutorul, înseamnă nu doar că vrem să reparăm ceea ce am greșit sau nu știm, ci vrem să reparăm relația pe care zilnic o construim cu copilul nostru.
În concluzie , consilierea parentală sau consilierea psihologică sau o formă de psihoteraie nu este o critică, ci o oportunitate de a descoperi resursele proprii pentru a sprijini dezvoltarea armonioasă a copilului. Părinții care au curajul să accepte acest ajutor vor construi o relație mai benefică și echilibrată cu copiii lor.
