Pentru o săptămână reușită, plină de putere interioară, la ceas de seară vă provoc cu o altă întrebare și un alt articol!
CE ASCUND CUVINTELE CARE NE IRITĂ?
Cu toții știm că doar 7% din comunicare este reprezentată de comunicarea verbală. Conform popularului dicton „vorbim, dar nu ne înțelegem”, deseori cuvintele nu reflectă ceea ce gândim sau simțim și, poate, tot la fel de des vin să ascundă, disimuleze sau acopere ceea ce simțim cu adevărat, dar din lipsa unei congruențe personale nu putem verbaliza. La polul opus, putem considera tăcerea și privitul în tăcere ca o modalitate poate mai profundă de a comunica cu celălalt, de a pătrunde fără bocanci în universul celui de lângă noi, dacă avem bineînțeles și viza de intrare. Cu toate astea, sau poate tocmai datorită incongruenței dintre ceea ce spunem și ceea ce gândim, unele cuvinte trezesc în noi anumite emoții puternice care pot chiar determina anumite reacții și pot construi anumite comportamente de apărare. Dar, dincolo de un substantiv, un verb sau un adjectiv pe care îl auzim, nu valoarea lui gramaticală ne afectează, ci cea emoțională. De unde vine această adâncă afectare pe care o observăm la auzul acestor cuvinte? Cum de un simplu cuvânt a dobândit o putere atât de mare încât, în unele situații, parcă ne transformăm, devenim altcineva și, poate, chiar ne mirăm ce reacții am fost capabili să avem? Oare ce dialog interior ascuns sau pe care dorim să îl ascundem declanșează acest cuvânt? Care este istoria emoției pe care o determină? Când, de ce și cum ne-am mai simțit în același fel? Este oare dorința ca celălalt să fie asumat și să exprime ceea ce gândește cu adevărat, ceea ce simțim cu toată ființa, dar vorbele contrazic? Sau să fie așteptările noastre pe care nici noi nu vrem să le admitem, așteptări pe care, poate, le-am mai avut în viața aceasta și nu ne-au fost îndeplinite, astfel că ne e teamă atunci când apar din nou? Oare ce nevoi sunt plantate acolo, în așteptările noastre ce ne secătuiesc uneori ca o călătorie sahariană în care rezistăm doar la gândul unei fete morgana care se va ivi măcar la final de drum? Oare ce s-ar întâmpla dacă ceilalți ar putea spune ce gândesc, ce simt, folosind exact cuvintele necesare, ar fi același ton și intonație ca și în cazul incongruenței dorință-gând-comportament? Câte biasuri de comunicare avem datorită lipsei de asumare sau a imaturității emoționale? În fond, ceea ce nu se rostește se simte, iar atunci, oare de ce există nevoia de a acoperi un adevăr omniprezent prin alte cuvinte? Ce coardă reușește să atingă acel cuvânt și vibrația din el? Vibrația pe care cuvântul care ne irită ajunge la noi include tonul pe care acesta este rostit, volumul, intonația care conțin un mesaj psihologic care, poate, uneori nu este reprezentat întocmai de sensul gramatical al cuvântului și care spun ceva despre universul interior al celui care le rostește, despre reflexia ta în ochii acelei persoane și despre dinamica relației voastre. Așadar, pe tine ce cuvinte te irită și ce ating ele de fapt în tine, ce traducere psiho-emoțională au ele? Sau, într-o notă mai amuzată, putem parafraza cu „ce a vrut să spună/simtă autorul?”. De câte ori ai acordat timp pentru a analiza acest traseu cuvânt-emoție-reacție-comportament-tipar? Dacă ai dus propria analiză și ai aflat ce și de ce anumite cuvinte declanșează ceva în tine, cum crezi că s-ar schimba dialogul tău interior?