Probabil că citind titlul ți se pare o comparație extrem de ciudată, dar te provoc să privești dincolo de paradigmele împărțirii statuturilor sociale și etichetărilor prin prisma acestei categorisiri și să încercăm împreună să tratăm subiectul prin lentila clientului, a celui care apelează fie la ghicitoare, fie la psiholog și care, gratuit, voit sau nevoit, uneori în viață are de-a face în diferite contexte, metaforic sau ad litteram, cu vrăjile.
În ce privește partea de vrăji și ghicit, nu aș putea spune că vorbesc bazat pe o expertiză sau experiență în domeniu, ci doar din superficiala cunoaștere și imagine implantată în mintea-mi de filmele americane, în care se înfățișează o ghicitoare cu binecunoscutele embleme: globul de cristal, bijuteriile uimitoare, cerceii mari de aur, costumul viu colorat și rujul roșu.
În ce privește partea de psihologie, recunosc că aș putea spune că dețin o brumă de expertiză și calificare (încă și mereu în lucru), astfel că mi s-a părut interesant să privesc în spatele acțiunilor de a merge la cei care ar putea să te ajute cu propria-ți viață atunci când tu nu mai știi, vorba aceea, pe unde “să scoți asul din mânecă”… Fie că vorbim de o relație, o problemă financiară, nesiguranța unui loc de muncă sau chiar o angoasă existențială, ceva îi duce pe oameni fie la ghicitoare, fie la psiholog, cu gândul ca unul dintre aceștia să îi dea rezolvarea problemei sale de viață.
Dacă este să analizăm ce stă în spatele apelării la aceste servicii, conform principiului că în spatele unui comportament/unei acțiuni se află o nevoie, ajungem la euristicul șir interogativ: DE CE APELEAZĂ OAMENII LA ASTFEL DE SERVICII? DE CE CONSIDERĂ CĂ CINEVA STRĂIN ÎI POATE AJUTA? CE VOR EI SĂ AUDĂ? CUM CRED EI CĂ ASTA LE POATE SCHIMBA VIAȚA?
Și dacă ultima întrebare din șir a fost despre schimbările de viață, cu siguranță că unul dintre motivele acestei vizite la globul de cristal sau la analiza psihologică a vieții este un moment în care acel om simte sau crede că existența sa a ajuns într-un punct din care nu mai poate vedea continuarea drumului, nu mai vede pe ce drum să meargă, sau poate chiar a uitat cum să meargă, sau merge încet, cu frică și deseori înapoi.
Ambele variante facturate, atât datul în cărți sau boabe de cafea, cât și statul pe canapeaua moale a psihologului, pe care te poți plânge de toată familia fără ca ei să te audă, ne oferă ceva ce noi dorim să știm despre viitor, și anume cum va fi și, ideal, ceea ce cu toții ne-am dori să știm: că viitorul va fi roz pentru toți.
Pe cât de esoterică sună și poate chiar este întâlnirea cu cea care ne va prezice viitorul uitându-se doar la linia vieții noastre și citindu-ne în palmă ceea ce providența ne-a scris, tot pe atât de înșelătoare în străfundul psihicului poate fi aceasta. De ce? Pentru că vizita la ghicitori nu ne pune în ipostaza unui lucru real cu sinele, la întrebări existențiale majore și esențiale care să ne ajute la conștientizarea a ceea ce este necesar să schimbăm la noi înșine sau la alții, adică nu ne face bravi muncitori la propria dezvoltare interioară, ci ne păstrează în rolul de spectatori, în zona de confort psihic, ne ferește de schimbare, de nou, de ceea ce ar putea crea noi sinapse în creierul nostru și noi perspective de viață, noi comportamente și alte decizii… Ghicitul, așa cum spune etimologia cuvântului, este acțiunea de a face presupuneri, a prezice ceva necunoscut. Cu ce poate ajuta pe cineva prezicerea viitorului, decât de a-i crea acea siguranță a ceea ce va fi, acea siguranță a propriei existențe, că ceea ce poate și știe acum va fi util și valid și în viitor ca instrument care să îl ajute să existe? Nevoia de a ști ce se va întâmpla mâine nu ne ține doar într-o zonă de confort psiho-emoțional, ci ne și atrofiază capacități de a reacționa la stres, la noutate, de a căuta și găsi soluții la probleme, de a construi o nouă variantă a noastră. Astfel, a vedea în zațul de cafea apariția unui personaj pe care, poate de mici copii îl visăm, să spunem un salvator întruchipat de un Făt-Frumos sau de o Cosânzeană, devine tradus prin apariția unei forțe exterioare care să ne schimbe viața. Acea forță care vine și, cu o baghetă magică sau, mai nou, cu un singur click, ne scapă de absolut toate problemele noastre și, cu magie, ne transformă viața în lapte și miere. Și iată cum ghicitul, prezicerea viitorului ne liniștește, pentru că ne pune în față ceea ce dorim în adâncul sufletului și al minții: să știm că nimic nu ne va perturba existența așa cum o știm acum și mai mult, să ne asigurăm că nu vom fi nevoiți să depunem niciun efort pentru a produce schimbări majore de viață și… dacă e să mergem mai departe, toate acestea ne aduc și privilegiul de a rămâne în atât de avantajosul rol de victimă, acel rol în care ne putem plânge de tot ceea ce destinul ne-a dat, mai ales ca și lovitură, de tristețile provocate de destin și putem rămâne în poziția de neputincioși care sunt conduși și condamnați de o forță dincolo de puterea lor. Rămânem să privim propria durere la producerea căreia am fost regizori, dar anonimi. Căci nu am vrea să știe lumea că noi nu am luptat pentru schimbare și stăm, ca la un film bun, să ne urmărim propria dramă a vieții, dar și spectacolul oferit de telespectatorii care ne vor privi de acum încolo ca pe adevărate vedete-victime ale destinului, căci ce poate fi mai valoros decât privirile acelea pline de milă, vorbele acelea pline de bunăvoință pe care cei din jur, din diverse motive și triggere interioare, ni le oferă atunci când suntem în suferință? Și uite cum, stând în propria dramă, devenim actorii cei mai pricepuți, primim și aplauzele altora, suntem CINEVA, existăm, contăm și, mai ales, deși nu conștientizăm… nu suntem nevoiți să depunem niciun efort pentru a schimba ceva.
Dacă înțelegem cum mecanismele de apărare ale minții ne păstrează atât de bine pe scenă în rolul de nevoiași ai destinului, de neputincioși în lupta cu providența, în rolul de oameni care s-au spălat pe mâini de responsabilitatea propriei munci cu sinele întru devenire, atunci vom înțelege și ceea ce ghicitul în palmă, cafea sau stele ne oferă. Pe de altă parte, mersul la psiholog are în spate tot o nevoie, aceea de a găsi soluții pentru a fi ok.
Diferența însă, pe care o sesizăm în primul rând, este că psihologul nu va prezice viitorul sau, dacă nimerim la unul care să îl prezică, poate că nu am citit bine ce scria pe atestatul său. O altă diferență majoră este că psihologul nu ne va spune ce să facem, ci doar ne va ajuta să căutăm singuri resurse, apoi cu acele resurse propriile soluții și apoi ne va susține în demersul nostru de a ajunge în acel punct în care să simțim că suntem bine. Eh, și ce să vezi, că ajungem tot la globul de cristal… doar că acum îl ținem noi în mâini și nu altcineva și alegem noi să decidem cum va fi viitorul, să avem la dispoziție întreaga putere a minții, a experiențelor de viață și a dorințelor noastre să proiectăm un viitor conștientizat în care ne implicăm și, mai mult de atât, pe care îl creăm așa cum vrem noi.
Poate că, la final, ambele acțiuni ne dau aceeași direcție…
Pe de altă parte, mersul la psiholog are în spate tot o nevoie, aceea de a găsi soluții pentru a fi bine. Diferența, însă, pe care o sesizăm în primul rând este că psihologul nu va prezice viitorul. Sau, dacă nimerim la unul care să o facă, poate că nu am citit bine ce scria pe atestatul său. O altă diferență majoră este că psihologul nu ne va spune ce să facem, ci doar ne va ajuta să căutăm singuri resurse, iar apoi, cu acele resurse, propriile soluții, și ne va susține în demersul nostru de a ajunge în acel punct în care să simțim că suntem bine.
Eh, și ce să vezi, ajungem tot la globul de cristal, dar un glob metaforic pe care psihologul ne va ajuta să-l creăm singuri, un glob propriu în care vom vedea de unde și din ce ne tragem, cum suntem construiți (vom vedea doar atât cât etajele conștiinței noastre ne vor permite în acele momente) și cu care vom putea planifica încotro să mergem, cu cine și de ce. Tot psihologul este cel care ne va ajuta să devenim noi acea putere care să decidă și să nu mai dăm puterea altcuiva din exteriorul nostru. Sună bine, nu?
DAR, și aici există un mare DAR, un dar nu doar conjunctiv și condițional, ci unul cu care am fost înzestrați, este darul cel mai de preț pe care ni-l putem face: acela de a munci pentru noi înșine, de a munci ca să ne cunoaștem așa cum suntem. De a ne vedea și conștientiza pe noi cu slăbiciuni, cu ipocrizie, cu minusuri, cu vise, cu iluzii, cu naivitate, cu dorințe ascunse, cu aspirații, cu angoase, nemulțumiri, frustrări, cu goluri în suflet și în minte, cu vederi înguste despre viață și oameni, cu puteri nebănuite de a construi sinapse noi și atașamente securizante. De a ne vedea cu acea extraordinară forță de a supraviețui și a construi pe tot ceea ce am ascuns până acum de noi înșine: pe imperfecțiunile noastre, acea ființă unică cu tot ce este și cum este.
Singura problemă în a merge la psiholog este că acolo munca, peste 50%, este făcută de tine, da, de tine, ca și client. Și dacă te întrebi la ce muncă mă refer, este vorba de cea mai grea din cele care există: munca interioară în căutarea Sinelui. Și munca asta este una dintre cele mai grele din lume, pentru că te duce în tuneluri înfricoșătoare, te poartă în trecuturi bine ascunse în colțurile minții tale, care doar așa te-a ajutat să poți supraviețui psihic, te pune să dezvelești cadavrele multor minciuni pe care ți le-ai spus și să renunți la sutele de fantome pe care le purtai cu tine în speranța că te vor ține ocupat, iluzionat, aburit frumos, astfel încât să nu cumva vreodată să te trezești, căci trezirea implică durere.
Da, ai ghicit, drumul conștientizării este munca de salubrizare cea mai murdară, pe care nu toți se angajează să o facă sau pe care mulți o abandonează pe drum. A merge la psiholog nu înseamnă a sta pe o canapea confortabilă în care să te transformi într-o regină a durerii – aka Mama Dolores sau un Rege cu inima frântă – corazon espinado, căci astfel poți merge doar să te plângi și, deh, rămâi în confortul pe care ți-l aduce asumarea schimbării din rolul de victimă. În schimb, înseamnă a lucra, prin ghidajul și suportul specialistului, la cunoașterea, gestionarea și schimbarea a ceea ce este în interiorul tău și poate nici tu nu știi.
Așadar, nu toată lumea este dispusă să meargă în cabinetul unui psiholog, pentru că el nu îți poate prezice viitorul, ci doar te poate ajuta să îți găsești propriile resurse pentru a-ți construi viitorul în așa fel încât să poți găsi soluții la aproape orice schimbare.
A merge la ghicitoare, în schimb, nu presupune nicio muncă interioară, ci hrănirea unei iluzii, asigurarea unui confort mental printr-o presupunere, gratificarea stării de liniște interioară și adormirea oricăror posibilități de a crește reziliența, conștiența, capacitatea de decizie, comparare, coordonare, precum și alte funcții care toate sunt resurse ce ajută la împuternicirea ființei umane în a exista, în final în a se adapta.
Iată cum ghicitul și psihologia pleacă de la aceeași nevoie: aceea de a ști că există pentru noi și un mâine, că ne vom descurca, că vom fi bine cu interiorul și cu exteriorul, că… există lumina și pe drumul nostru.
În final, depinde de fiecare dintre noi cum alegem să fie viitorul nostru, dar ce este cert este că fie la ghicitoare, fie la psiholog, nota de plată va sosi negreșit. Singura diferență este că, la unul dintre ei, s-ar putea să existe și costuri ascunse, costuri pe care să le plătim în alegeri de viață…
