Mi-au trebuit mulți ani și multe experiențe dureroase pentru a afla cine, ce și cum sunt… și mai ales pentru a‑mi da voie să fiu. Și pentru a vedea clar că praful de stele care curgea din mine poate era prea mult pentru ceilalți, pentru majoritatea oamenilor din jurul meu, că poate pentru unii praful meu de stele devenea orbitor, agasant și chiar motiv de invidii și răzbunări.
Mi-am dus durerile, rănile, dezamăgirile, anxietățile și toate șocurile și tristețile singură. M-am afundat în ele atât de adânc până în momentul în care am început să cred cu adevărat că sunt prea mult, așa cum mi se spunea, că FERICIREA este periculoasă. Începusem să normalizez cu atâta pasiune ceva ce nu eram, atât de bine mă împrietenisem cu propria nefericire, încât eram actorul perfect în rolul care nu îmi aparținea… acela de VICTIMĂ.
Mereu m-am simțit altfel, mereu mi s-a spus că sunt altfel… și nu în sensul pozitiv, dimpotrivă. După ce ani la rând am muncit în propria terapie și am ajuns în iadul minții și sufletului meu și am regăsit acolo acea flacără mică încă nestinsă, după ce ani la rând doar terapeutele mele — cărora le mulțumesc că au făcut și fac parte din viața mea (știu ele, căci vor citi) — erau singurele ființe din viața mea care mă vedeau, auzeau și în fața cărora puteam respira, puteam trăi, puteam fi, singurii oameni care vedeau normalitatea din mine, după ce toată realitatea internă a mea a fost distorsionată și tocmai când credeam că niciodată nu voi putea mai mult,atunci a început schimbarea.
Credeam că nu voi putea niciodată să trăiesc fără atacuri de panică, fără anxietate, fără dureri, fără a rumina sau — zic acum — a crea gânduri, fără a mă simți vinovată de cine și cum sunt, fără a-mi fi rușine de viața mea… tocmai atunci a început drumul spre mine însămi.
Atunci când mi-a fost cel mai greu și efectiv nu mai știam nici cum mă cheamă, când mă străduiam să păstrez aparențele unui om puternic, un om care reușește orice, pe toate planurile, care nu suferă, nu se plânge și le duce singur pe toate, atunci când credeam că am murit pe interior… am început, de fapt, să trăiesc cu adevărat.
Astăzi aleg să scriu despre o fărâmă din ceea ce înseamnă puterea psihoterapiei narative în special, dar și a psihoterapiei și a psihologiei în general.
Astăzi, povestind cu un om drag, dar aparent străin vieții mele, mi-am dat seama că PRAF DE STELE este cel mai potrivit titlu pentru o parte din ceea ce simt.
Probabil că dacă citești această expunere a mea despre o parte din viața mea te vei mira: „Cum de un psiholog a trecut prin lucruri intense emoțional și psihic? Cum de un psiholog mai are și momente grele? Cum de nu mă gândesc la marketing și la posibilitatea unei căderi de imagine cauzate de o astfel de expunere și vin aici, pe internet, să fiu atât de vulnerabilă?”
Și da, unul dintre răspunsuri este că: „și psihologii este oameni”
A fi autentic și vulnerabil înseamnă pentru mine o luptă pe care am câștigat-o pentru a mă găsi pe mine însămi, o luptă în care am lăsat nevoia de aparențe, superficialitate, validare și… implicit, marketing.
Și faptul că simt — ca om, ca specialist — îmi dă șansa de a înțelege în profunzime ceea ce clienții mei trăiesc (nu tot, nu pe toți), fără a intra în povestea lor și fără a mă confunda cu ea (de aceea și noi ne facem propria terapie), și de a putea să creez împreună cu ei propria oglindă, cea mai potrivită pentru ei, și să îi ghidez cum să își descopere propriul praf de stele.
De ce îți scriu toate astea? Pentru că, cu siguranță, există măcar un om care va citi și pe care îl va ajuta să înțeleagă cât de important este să apelezi la specialist, să te îngrijești de sănătatea mintală și emoțională.
Te invit să citești aici doar o parte din ceea ce poate face pentru tine psihoterapia narativă și, dacă te regăsești, dă‑ți voie să FII BLÂND cu tine!
Povestea vieții se spune de multe ori și deja a devenit atât de uzată această propoziție: „Scrieți singuri povestea vieții voastre.”
Dacă mergem în trecut, în urma noastră, vedem că, de fapt, „scriitorii”, cei care ne‑au inventat ca personaje – la fel ca într‑un roman – au fost propriii noștri părinți, care, cu ustensilele și resursele pe care le aveau atunci, nu doar că ne‑au dat viață (și mă refer aici la corpul fizic), ci ne‑au dat viață creându‑ne o lentilă prin care să privim lumea și rolul nostru în ea, dar și în propria familie.
Preluăm de la ei modul în care să ne raportăm la bine și la rău, la frumos și la urât, la util și pragmatic, la pericole, la șansă și neșansă, la ghinion, la divinitate, dar mai ales la puterea interioară.
Asta nu înseamnă că liberul arbitru nu mai există și că nu ne putem rescrie povestea, că nu putem decide, într‑un final, să dăm jos acești „ochelari” cu care am fost dăruiți pentru a ne putea descurca în lume și să ne facem noi alții.
Înseamnă că povestea noastră de viață nu e doar un șir de întâmplări întâmplate „din senin”, ci un text pe care îl citim prin lentila moștenită, dar pe care îl putem interpreta și rescrie conștient.
Putem alege să observăm lumea prin alți ochi, să ne punem întrebări diferite, să punem accent pe alte valori și să ne recalibrăm reacțiile. Rescrierea nu înseamnă negarea trecutului sau ruperea completă de părinți și experiențele lor, ci conștientizarea lor și alegerea activă a felului în care vrem să trăim mai departe. Este diferența dintre a fi un personaj pasiv, care doar „citește” textul scris de alții, și a deveni autorul care începe să adauge propriile fraze, propria perspectivă, propriul sens.
Așa cum un scriitor creează un personaj într‑un roman, un personaj care prinde viață și acționează într‑un anume fel din sufletul și mintea creatorului și din modul în care acesta percepe viața acelui personaj, la fel și noi suntem creați de părinții noștri, apoi suntem modelați de familie și de mediu. La un moment dat, la o anumită vârstă, când ajungem într‑o etapă de dezvoltare emoțională, putem da jos aceste haine pentru a descoperi cine suntem noi în adevărul nostru gol‑goluț, care este calea noastră și cum, ca personaje din povestea scrisă inițial de alții, putem să ne scriem un alt capitol sau chiar o altă carte, începând cu pași mici, concreți, în realitatea imediată.
Iar dacă este să vorbim din perspectiva psihologiei și, mai ales, a psihoterapiei narative, lucrurile sunt mult mai profunde. Mesajele cu care am fost lansați, botezați, inscripționați sau „înfierați”, metaforic vorbind – „Ești prost.” „Ești nebun.” „Ești obraznic.” „Nu o să reușești nimic.” „Ești cel mai tare.” „Ești extraordinar.” „Ești de neatins.” – precum și miturile de tipul „Viața este grea.” „Oamenii sunt periculoși.” „Viața este o aventură.” – toate acestea dau naștere motorului nostru interior.
Acest motor ne face să acționăm în cele mai mici detalii: în ce ne declanșează frica, în ce ne motivează, în ce ne inhibă, în felul în care alegem oamenii, în felul în care comunicăm. Uneori simțim că frica din noi nu e frica noastră reală, ci vocea care ne-a născut sau care ne-a crescut.
Tiparele acestea sunt scrise în limbajul nostru interior: modul în care vorbim despre noi, în modul în care ne bucurăm, ne speriem, în fiecare reacție.
E o muncă interioară asiduă să ajungi să te privești ca spectator pe un mare ecran și să vezi ce alegeri ar mai fi putut face acel personaj. Dar acolo suntem încă în zona regretului. Este mai interesant să observăm cum acel personaj, datorită celor care l-au creat și împrejurărilor de viață, a ajuns unde este acum și că acum are șansa să se cunoască, să se accepte și să își scrie singur povestea, să‑și croiască propriile haine potrivite.
Un scenariu de viață de tipul „Lumea e periculoasă” ne va face să fim mereu în gardă, să căutăm pericole peste tot.Un scenariu de tipul „Nu ești normal” te poate face, paradoxal, să ajungi în situații care îți reflectă exact această credință.
Până când, la un moment dat, realizezi că ești doar altfel.Și că această „altfel” nu era o anomalie, ci praful tău magic de stele.Pentru unii, prezența ta era prea intensă.Pentru tine, era adevărul tău.
Când accepți acest praf de stele ca dar unic, oamenii care pot vedea frumusețea acestui praf vor veni spre tine. Vei ști atunci că scenariul vieții tale este în mâinile tale. Că personajul creat de părinții tăi a devenit, în sfârșit, autorul propriei povești.
Psihoterapia narativă nu este doar despre a vorbi altfel despre tine, ci despre a trăi ceea ce ți se cuvine, a accepta, a integra, a continua să descoperi cine ești, fără urme de ranchiună, ci cu recunoștință pentru tot ce te‑a adus aici.
Și atunci, această frază „scrie singur propria poveste” nu mai este doar o propoziție uzată, ci devine un adevăr viu: nu doar despre a scrie, ci despre a avea curajul să cobori atât de adânc în tine încât să găsești sămânța ta, adevărul tău.
