Fuga după fericire

          Fericirea a devenit, în zilele noastre, nu doar o simplă dorință, ci un obiectiv pentru care ne facem planuri elaborate—planuri emoționale, fizice, materiale, financiare. Pentru unii dintre noi, a devenit chiar un scop în sine.

           Ne dorim atât de mult să atingem acea mult visată culme a fericirii și să rămânem mereu acolo, încât pierdem din conștiența cu care trăim clipa prezentă. Mintea noastră fuge spre proiecții ale viitorului, proiecții despre care nici măcar nu știm dacă vor deveni vreodată realitate. Energia noastră este canalizată spre această dorință de a trăi într-un cocon al eternei fericiri, iar în momentul în care ne izbește realitatea și vedem că nu totul este despre fericire, avem două reacții extreme: fie alunecăm într-o pantă a tristeții, fie ne forțăm într-un salt mortal spre euforia artificială.

          Dar de ce fugim după fericire? Pentru că este greu și inconfortabil să stăm cu durerea, tristețea, jena, vinovăția, rușinea—această întreagă paletă de emoții pe care viața ni le aduce în mod inevitabil. În loc să le acceptăm și să le trăim, fugim de ele. Și cu cât fugim mai mult, cu atât fericirea… parcă fuge de noi.

          Astfel, viața noastră devine o cursă fără final, o alergare continuă în care gâfâim sperând că, la următoarea cotitură, vom pune mâna pe desaga vieții fără griji și fără tristețe.

             Fuga după fericire nu doar că ne fură momentul prezent și capacitatea de a fi conștienți de ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru, dar are și efectul unui drog asupra creierului. Imaginează-ți neuronii inundați de serotonină și dopamină, plutind veseli într-un dolce far niente, până când uită cum și de ce se mai activează circuitele electrice. Cu cât fugim mai mult după fericire, cu atât ne îndepărtăm de autenticitatea vieții și de noi înșine. Ne furăm experiențele care ar fi venit să ne înzestreze cu noi metode de adaptare la evenimente și stimuli.

În această fugă necontenită, mulți dintre noi ne pierdem granițele personale, stima de sine și chiar încrederea în sine. Ce compromisuri suntem dispuși să facem pentru acel gram de fericire?

De câte ori ai auzit în mintea ta o voce spunând: „Lasă, că e bine și așa, acceptă, că după vei fi fericit/fericită” sau „Ești prea pretențios/pretențioasă, de asta nu reușești să fii mereu fericit. Trebuie să-i ierți pe cei care îți greșesc”?

          Dar dacă fericirea pentru care faci compromisuri atât de mari ajunge să-ți modifice structura interioară, să calce peste valorile și principiile tale, să te dezechilibreze, atunci nu ar trebui să-ți pui un semn de întrebare? Asta este cu adevărat fericirea?

       Pentru unii dintre noi, fericirea poate însemna doar un echilibru intern, o liniște mentală și spirituală, nu o erupție constantă de emoții puternice, un vulcan care trebuie să explodeze mereu, doar pentru că altfel am uitat să mai simțim.

       Ca orice sport, fuga după fericire are riscurile ei. În relații, putem să ne pierdem pe noi înșine, alergând după o iluzie proiectată asupra celuilalt sau după un tipar rigid despre cum ar trebui să arate fericirea în cuplu. În viața profesională, ne trezim că plătim fericirea întreținută de bani cu prețul epuizării și al burnoutului. În alte aspecte ale vieții, riscăm să devenim altcineva decât suntem meniți să fim, doar pentru că autenticitatea nu ne oferă o garanție a unei fericiri perpetue.

          Așa că, la finalul acestei curse, te invit să te întrebi: Care este prețul tău în fuga după fericire? Ai terminat cursa? Iar ceea ce ai găsit este cu adevărat fericirea sau doar o iluzie, un sac fără fund, un elixir al tinereții imposibil de obținut?