Despărțiri fără rămas bun

        Viața fizică, aici pe Pământ, este pentru majoritatea dintre noi cel mai de preț lucru, atât de complexă, de imprevizibilă și de consumatoare de resurse și energie, încât rareori reușim cu adevărat să o trăim conștient.
        Nu puțini dintre noi trăiesc zilnic în vacarmul stresului cotidian, luptând pentru a-și asigura toate cele necesare, materiale, în primul rând, și mai apoi, spirituale. Dar acestea din urmă devin de multe ori un lux, viața în sine construindu-se în noi și în afara noastră ca un mecanism bazat pe rutină, mult stres și al cărui scop este, la finalul epuizării, să ne servească cu un mini concediu, un weekend dominat de dolce far niente… Când, poate, viața ar trebui să fie despre cum să trăim, în sensul de experimentat, gustat, reflectat, dăruit în trăiri emoționale și senzoriale tot ceea ce exteriorul ne oferă și ceea ce interiorul nostru dorește să dezvolte.
     Timpul de calitate petrecut cu cei dragi este dominat de oboseală, de gândurile, miile de gânduri cu grijile de mâine, astfel că o clipă de adevărată conectare pare că ne scoate din priză, în care, ca niște roboți, suntem conectați la a trăi mecanic pentru a învârti roata unei societăți ce parcă are principalul scop să ne ofere puseuri stresori noi, să ne fure energia, conștiența și conștiința zilnic, astfel încât să ajungem departe, departe de cei dragi și departe de noi înșine.
     De multe ori, prinși în acest montagne rouge, uităm să fim lângă cei dragi sau poate nu mai avem energia necesară. Iar etapele logice și naturale ale doliu-lui, cu atât mai mult în cele incipiente, vor sta mai mult acolo, iar acea încheiere, acea rezolvare emoțională se va amâna.
     Dar într-o bună zi, aceștia pleacă din lumea fizică, se duc cu chipul, cu râsetele și supărările lor, lăsându-ne în aceeași roată și parcă, robotizați cum suntem, nu mai avem timp nici să jelim, nici să plângem. Ne ducem perioadele de doliu rapid, fad, superficial, pentru că, nu-i așa, trebuie să ne concentrăm la muncă, la locul de muncă, la care, dacă ai greșit, riști să ți-l ia altcineva, la extrajoburile care, dacă nu le execuți exemplar, nu mai faci rost de finanțele atât de necesare familiei tale, la treburile gospodărești, fără de care, parcă, s-ar prăbuși lumea întreagă.
În toată această hipnotică trăire, cei dragi se duc, unii cu preaviz, alții fără. Dar după ce ei pleacă, îți dai seama că poate nu ai reușit să îi cunoști cu adevărat, să le vezi povestea, să le cunoști personalitatea, să știi despre copilăria și problemele din adolescență, ce fel de elevi erau, ce fel de copii, ce fel de mamă, de tată sau de soț, soție, ce dureri au dus sau au ascuns… Și astfel se duc în pământ secrete, dureri, înfruntări, frustrări sau iubiri nespuse. Și cel mai tare doare că atunci când cei dragi pleacă fără preaviz, nu poți concepe că au plecat, în mintea ta încă vorbești cu ei, îi întrebi cum sunt, ce mai fac, ce ar crede ei despre un lucru sau altul nou din viața ta. Și doare atât de tare, de ți-ai putea smulge inima din piept doar ca să poți avea acele secunde în care să le spui cu adevărat un „rămas bun”. Să le poți spune că ai fost atât de prins în viața ta încât nu te-ai așteptat să plece din lumea asta, că tu ai crezut că la capătul liniei va anunța că pleacă și atunci ai fi eliberat caruselul pentru a te conecta la acel om. Și astfel ne mințim zilnic că vom fi cândva aproape, la fel cum ne mințim că ne vom opri odată să jelim așa cum trebuie, așa cum sufletul nostru avea nevoie.
Doliul este strigătul de durere al sufletului, dar și cel de împăcare cu sine, cu situația și cu durerea produsă de ea. Cu cât fugim mai mult de încheiere, cu atât stăm mai mult blocați într-o anumită etapă a doliului și e în regulă, pentru că înseamnă că asta avem nevoie în acel moment.
Amar gust are durerea despărțirii de cei dragi fără un „rămas bun”, dar cu toate astea, undeva, cumva, parcă știm că în afara lumii materiale acea persoană a plecat știind că o iubim. În fond, trecerea noastră prin lumea fizică e poate doar un drum din mii de nebănuite drumuri.
   Despărțirile fără „rămas bun” oare sunt de-adevărat despărțiri sau sunt doar pauze pe care le luăm de la cei dragi până atunci când, undeva, cumva, sufletele noastre se vor reuni?

In memoriam ANA CUȚUNA