Durerea fizică sau cea sufletească ne duce într-o zonă absolut neplăcută, o zonă în care niciun individ nu ar vrea să fie, dar din care poate găsim la un moment dat soluții pentru a ieși. Durerea, mai ales cea sufletească, poate deveni uneori atât de puternică, încât pare că se creează ca o ființă de sine stătătoare pe care nu o mai putem controla și care, la un moment dat, ne controlează ea pe noi, prin gânduri, emoții și chiar somatizări la nivel corporal. A face față durerii poate deveni uneori un dicton apăsător de viață care ne duce, contrar a ceea ce sunt cuvintele din el, către o zonă de presiune și neputință ce poate mări, în final, durerea deja existentă.

De câte ori nu auzim de la cei apropiați nouă, cei de care am avea nevoie ca să ne vadă, simtă durerea, să ne conțină emoțiile și să ne mângâie așa rupți în bucăți și îndurerați cum suntem, atunci acele dictoane pe care noi le simțeam precum cuțitele înfipte în rană: “lasă că trece!”, “gândește-te că la alții e mai rău!”, “pe vremea mea astea nu erau probleme!”, “te alinți, astea sunt ifose, nu probleme!” Nu ne ajută deloc aceste îndemnuri la a fi puternic, a fi perfect, a fi martir, a fi fără slăbiciuni, fără sentimente. Cu toate că cei dragi poate își doreau să ne ajute, toate aceste mesaje îi puneau pe ei în poziția de a trece repede peste emoțiile noastre negative, îi fereau de a sta în acestea sau de a sta cu noi și a ne alina sau doar a ne auzi sufletele cum urlă. Mai mult ca sigur că mulți dintre oamenii dragi care reacționează în acest fel au propria poveste a durerilor, poate ignorând-o sau suportând-o sau suprimând-o cu stoicism, au învățat să se adapteze, să supraviețuiască, să meargă mai departe, iar urletele mute ale sufletelor noastre undeva trezeau în subconștientul lor durerea nestrigată a lor înșiși, o durere care a fost atât de bine îngropată, încât atunci când ei o văd sau o simt la cei dragi, duc ca un martiriu mai departe, ritualul ignorării ei. Și groapa în care au învățat să ascundă propria durere este atât de plină, încât, de câte ori miroase a durere la altcineva drag, trebuie să îl învețe să o acopere, să îndepărteze mirosul, pentru ca nu cumva durerea lor să prindă viață și ca un șacal să vină și să le înhațe sufletele cicatrizate.

De cele mai multe ori cei dragi nu au știut sau putut să stea în propria durere și să vorbească cu ea, să stea cu ea la masă și să o întrebe de unde și de ce vine, să o așeze ca un copil pe genunchi și să îi permită să poposească în sufletul lor ca un ritual al suferinței atât de legitime pentru orice ființă umană, după care să o pună lin la odihnă și să învețe lecția de viață. Vedem adulți, bunici, părinți, mătuși, prieteni, mentori care încă nu au atins maturitatea emoțională, unealta cu care să poată sta în preplinul emoțiilor lor, să vadă de unde izvorăsc, unde duc și ce creează ele. Mulți dintre ei au sufletul paralizat și mintea conectată la rutina cotidiană, la superficiale probleme despre promoții, fotbal, politică care le poate inflama energia vitală pentru a se simți vii, dar totuși atât de morți în esență.

Ce ne transmit cei care, în loc să doar ne cuprindă în brațe și să ne oglindească trăirea, să ne conțină emoțional, ca într-o furtună în care ei pot fi acoperișul sub care să ne adăpostim pentru a ne simți protejați, sunt mesaje psihologice inconștiente ale propriei metode de a își gusta lumea interioară emoțională. Mesajele psihologice transmise de sfaturi de acest gen pot fi traduse de psihicul nostru, de genul:

“Lasă că trece!” = fă-te că nu simți durerea, nu băga în seamă emoția asta, prefă-te că nu o trăiești și ea va dispărea! Prefă-te, fii altcumva decât trebuie să fii în acest moment, nu fi autentic pentru că nu e bine, nu e acceptabil! Nu e bine să accesezi durerea ta, pentru că dacă ești cum spune clipa să fii, adică în și cu durere, nu va trece și, oricum, nu o poți înțelege. În plus, știi și tu, cel care te ascult, sunt cam deranjat de durerea ta, e prea mult și pentru mine, nu fac față, de fapt eu sunt cel care ar vrea să treacă pentru că nu te pot ajuta. Și cum aș putea să te ajut când durerea ta îmi amintește de durerile mele pe care nu le-am accesat, cărora nu le-am dat voie să fie, despre care m-am prefăcut că nu există doar ca să treacă.

“Gândește-te că la alții e mai rău!” = cum îndrăznești să te vaiți, să îți expui durerea, căci nu exiști doar tu în lume, nu ești atât de important! Durerea ta nu este importantă, doar alții au dreptul la durere și la verbalizarea ei. Doar alții pot fi validați, întregi în simțirea lor, dar tu trebuie să arăți lumii doar partea ta acceptabilă, adică fără durere.

“Pe vremea mea astea nu erau probleme!” = exagerezi și ți se pare, nu asta este realitatea! Ești prea sensibil! Emoțiile tale sunt prea intense și judecata ta nu este corectă, realitatea ta este cea pe care o vezi tu, amplifici prea mult, durerea e ceva normal. Eu pe vremea mea eram mai puternic, nu slab cum ești tu acum!

“Te alinți, astea sunt ifose, nu probleme!” = îți place să fii în centrul atenției, așa că exagerezi cu durerea și problemele, te porți ca un copil mic. Doar copiii se plâng și suferă, oamenii mari îndură, nu simt durere, nu se vaită. Sentimentele sunt pentru cei slabi!

Mesajele nu mai conțin valoarea sintaxei sau etimologia cuvintelor din ele, ci doar puterea simțirii interioare, acea frecvență subtilă pe care spiritul uman comunică dincolo de cuvinte. Tu cum faci față durerii tale? O lași să stea, să povestească și să aștepți ce vrea să îți spună și despre ce, sau o ascunzi ca pe o fată urâtă și nedemnă? Te minți că halucinezi și nu există, pentru că dacă ai admite că există ți-ai asuma răspunderea pentru existența ei și pentru tot ce ea aduce?

Creierul uman, această complexă lume de circuite neuronale, găsește feluri și, uneori, complexe și inexplicabile soluții pentru a ne face să facem față durerii, să putem merge mai departe așa cum este mai bine pentru noi atunci. De aceea, același eveniment nu este trăit la fel și nu este procesat în același mod, cu aceeași intensitate și în aceeași durată, de două persoane. Nimeni nu poate ști cu adevărat ce se întâmplă în lumea interioară a unui om, oricât limbaj ar exista, oricâte cuvinte, oricâte zâmbete false reușite. Fiecare dintre noi ne ducem în esență singuri tornadele care uneori ne sfâșie inima, ne dezmembrează raționamentele logice și ni se aștern pe față, printre riduri și priviri scurse de lumină și poate resemnate de la visare. Și cu toate astea, ce bine e să ai lângă tine un suflet-mâini care să te prindă când cazi neputincios, ochi care să vadă în tine și să soarbă fiecare tresărire, buze care să soarbă din pocalul sângerând, ființe care doar să existe acolo, cu tine, atunci când tu simți că nu mai ești, că nu mai poți, că nu mai știi cum să fii.

Cei care și-au urlat atât de adânc durerea, până la ultima galaxie din propriul univers, cei care și-au strâns în brațe suferința, ca pe o orfană ce își caută dragostea parentală, cei care s-au târât prin gropile propriului suflet și și-au înfipt propriile gheare în ființa sângerândă pentru a putea ieși la lumină, aceia se simt, se văd fără să se vadă, se trăiesc între ei undeva departe în transcendent, acolo unde durerea lor a ajuns în lumină. Cumva, dincolo de spațiul fizic, acolo unde nimic nu are formă și început sau sfârșit, vibrația organizează totul ca o orchestră perfectă, dincolo de orice simțuri lumești, iar sunetele asurzitor de mute ale celor care și-au îmbrățișat durerea se întâlnesc pentru a își mângâia drumul plin de cicatrici, ca o ofrandă adusă conștienței spirituale. Nu de puține ori, conexiunea pe care o simțim cu cineva care a parcurs același drum este atât de puternică și de inexplicabilă și parcă, uneori, o singură privire spune povestea unei întregi vieți, iar atunci nu trebuie să știi că este așa, ci doar simți cum vibrația voastră este deja acolo, în aceeași orchestră, acolo dincolo de voi.

Tu cum îți porți durerea? Tu cum porți durerea ta? Tu cum vorbești cu durerea? Tu cum îți trăiești durerea?