Despre anxietate, ascultare și nevoia de conexiune
În ultima perioadă citesc pe diverse grupuri de socializare, dar și aud de la clienți sau alte persoane despre stările de anxietate, despre anxietate în general și despre atacurile de panică.
Nu este deloc de neglijat intensitatea cu care se resimt în corp anxietatea și atacurile de panică, iar în plan cognitiv… ceața mentală și senzația de imposibilitate de a raționa sunt extrem de înfricoșătoare. Este greu de exprimat în cuvinte și greu de înțeles pentru cei care nu au experimentat astfel de stări.
Ceea ce doare cel mai tare este că, atunci când oamenii care se chinuie cu aceste trăiri caută ajutor, primesc adesea răspunsuri de tipul:
„Du-te la preot”, „Fă-ți un ceai”, „Lasă, că trece, și eu am avut!”, „Tu te vaiți?”, „Nu îți e rușine? Alții nu au ce mânca!”, „Astea nu sunt probleme adevărate!”, „La vârsta asta să-ți fie frică?”, „Ai cu capul?”, „Du-te la psihiatru!”.
Și doare cumplit! Doare că, după ce experimentezi ceva absolut ieșit din sfera capacității tale de autoreglare, ceva foarte ciudat și care depășește orice logică, ceva ce îți răpește capacitatea de a gândi limpede și de a te simți funcțional, anxietatea aceea care îți paralizează simțurile, îți taie echilibrul, îți face genunchii să tremure, îți umple stomacul de goluri și gâtul de cuțite, te face să tremuri incontrolabil și vine ca un munte peste tine transformându-te în prăpastie… după toată această furtună, mai vin și ceilalți să-ți spună că „nu e așa de grav”, că „ți se pare” sau că ar trebui să-ți fie rușine că trăiești aceste stări. Iar în final, ajungi să te simți rușinat nu doar pentru ceea ce simți, ci și pentru faptul că îndrăznești să cauți ajutor sau doar pe cineva care să te asculte.
Cât de mult valorează să auzi: „Da, știu că îți e greu, te înțeleg”?
O afirmație simplă care îți dă permisiunea să exiști, să simți și să nu fii mereu puternic. Care îți arată că nevoia de a fi ascultat este una normală. Atunci vocea interioară care îți spunea că e ceva în neregulă cu tine se liniștește și face loc unei alte voci: „Nu ești singur. Ești om. E ok să fii vulnerabil.”
Când apare acest moment de recunoaștere, simți că prăpastia în care ai căzut nu e final de drum, ci un loc dificil peste care, cu muncă și sprijin, poți învăța să treci. Atunci când cineva îți transmite printr-un singur cuvânt că îi pasă, începe să pătrundă lumină în întunericul anxietății.
Dar câți dintre noi avem în viața noastră câțiva oameni care să fie rețeaua noastră de suport? Oameni care să fie briza de aer curat atunci când simți că te sufoci în propriile gânduri? Și chiar dacă îi avem, de multe ori ne e greu să cerem ajutor. Etichetele și prejudecățile sociale ne apasă ca niște bolovani și ne împiedică să ajungem la ceea ce sufletul nostru are nevoie cu adevărat: conexiunea umană.
Am fost învățați că e rușine să-ți spui problemele, că trebuie să îți ascunzi trăirile interioare ca pe un secret sau un martiriu. Și așa ajungem să credem că a fi „puternic” înseamnă să îngropi în tine suferința și să nu ceri ajutor. Însă adevărata putere începe atunci când recunoști că ești om, că ai nevoie de ceilalți, că meriți să te conectezi cu tine însuți și cu lumea din jur.
Anxietatea nu alege după statut social, bani, diplome sau frumusețe. Nu sunt slabi cei care simt, ci cei care refuză să accepte și să se conecteze emoțional.
Tu, când ai fost ultima dată ascultat cu adevărat și ai simțit sprijinul celuilalt?
