După copilul tău, de câte ori te-ai lăsat pe tine pe ultimul loc și ai renunțat să mai repari o relație, poate pentru că sentimentul de vină sau neputință era prea mare? Sau poate pentru că experiențele anterioare au creat în tine o voce care îți spune: „Nu mai depune efort, nu are rost… oricum nu vei primi un răspuns pozitiv.”
Uneori, când am fost răniți de prea multe ori, ajungem să ne protejăm retrăgându-ne. Rolul de victimă poate deveni o formă de apărare împotriva unei noi dezamăgiri. Alteori, pur și simplu obosim să fim cei care încearcă mereu.
Dar există și întrebarea dificilă: Când știm să ne oprim din a încerca să reparăm? Și, mai ales, ce înseamnă cu adevărat să reparăm?
Poate că primul lucru pe care avem nevoie să îl conștientizăm este că repararea nu înseamnă perfecțiune. Nu înseamnă că, dacă astăzi am greșit, ne-am cerut iertare și am reparat, de mâine nu vor mai exista conflicte, răni sau momente dificile. Aceasta nu este o așteptare realistă.
A repara înseamnă să știm că ne putem întoarce unul către celălalt. Să putem rămâne prezenți în disconfort, fără să fugim imediat, fără să ridicăm ziduri definitive.
Înseamnă să fim capabili să privim situația și dintr-o altă perspectivă, chiar și atunci când ceva doare profund. Să încercăm să înțelegem, să reglăm, să găsim alte soluții și alte moduri de a comunica.
De fiecare dată apar emoții diferite. De fiecare dată ele vin cu altă intensitate. Uneori oboseala e mai mare, alteori frica, rușinea, furia sau neputința.
Dar faptul că suntem dispuși să mergem din nou pe acel drum al reconectării spune ceva important despre noi: vorbește despre reziliența care s-a construit în interiorul nostru și despre dorința autentică de a repara relația, nu doar de a avea dreptate.Poate că ne oprim atunci când relația ne consumă identitatea, când respectul, siguranța emoțională și reciprocitatea lipsesc constant. Ne oprim atunci când repararea devine sacrificiu de sine, nu reconectare.
Totuși, există și relații care pot fi reparate. Relații în care cineva a avut curajul să rămână prezent, să comunice diferit, să își privească propriile răni și să nu mai reacționeze doar din frică sau defensivitate.
Mai jos este un exemplu real . Un om care a încercat. Și care, treptat, a reușit să reconstruiască o conexiune care părea pierdută.
Pentru că relațiile sănătoase nu sunt cele în care nu există rupturi. Sunt cele în care oamenii învață să se întoarcă unul spre celălalt după ruptură.
Iată perspectiva unui adolescent asupra rezultatului consilierii parentale și de ce consider atât de important lucrul în paralel atât cu adolescentul, cât și cu părintele. Consider că este foarte relevant ceea ce clinetul meu adolescent mi-a scris ca și feedback despre procesul de reparare relațională, pentru că acest feedback poate fi edificator și pentru alți părinți.
„Eu sunt ok. În legătură cu tata, toată situația s-a remediat. Nu mai reacționează urât, mă lasă mai mult pe afară, am început să avem și discuții despre viața mea și despre ce vreau să fac mai departe. Pe scurt, a început să se îmbunătățească relația mea cu el și a început să fie mai înțelegător cu mine și cu ce fac. Îmi place că facem amândoi efortul de a avea o relație mai bună. Am început să văd o schimbare de 180 de grade în legătură cu atitudinea lui și despre cum rezolvă neînțelegerile și problemele care apar. Începe să fie mai empatic și mai înțelegător și să îmi acorde, în același timp, și libertatea de care am nevoie. Și sunt mândru de mine că i-am exprimat aprecierea pentru lucrurile astea și am văzut pe fața lui că a fost mândru atât de el, cât și de mine.”
Aceste cuvinte surprind poate cel mai bine ce înseamnă reconstrucția unei relații dintre părinte și adolescent: nu perfecțiune, ci disponibilitatea reciprocă de a repara, de a asculta și de a construi din nou siguranță emoțională.
Consilierea parentală este importantă pentru că, de foarte multe ori, în spatele conflictelor dintre părinți și adolescenți nu stau „copii dificili” sau „părinți răi”, ci nevoi emoționale neînțelese, frici, reacții defensive și modele relaționale învățate de-a lungul generațiilor.
Mulți părinți nu au crescut, la rândul lor, într-un mediu în care să fi existat validare emoțională, empatie, siguranță sau disponibilitate afectivă constantă. Au învățat să se protejeze prin control, critică, evitare sau rigiditate. Iar aceste mecanisme ajung, fără intenție, să fie transmise mai departe în relația cu propriii copii.
De aceea, restructurarea unui atașament securizant este atât de importantă. Un adolescent are nevoie să simtă că poate veni către părinte fără teamă de respingere, umilire sau pedeapsă emoțională. Are nevoie să știe că relația rămâne sigură chiar și atunci când apar conflicte, diferențe sau greșeli.
Vestea bună este că atașamentul securizant se poate învăța.
Chiar dacă într-o familie nu a existat niciodată acest model și chiar dacă, transgenerațional, oamenii au crescut în relații marcate de distanță emoțională, critică sau instabilitate, creierul relațional are capacitatea de a construi experiențe noi și vindecătoare.
Iar primul model de relaționare sănătoasă pe care omul îl întâlnește este adesea specialistul — psihologul sau psihoterapeutul. Modul în care acesta ascultă, validează, pune limite sănătoase, oferă siguranță și rămâne prezent emoțional devine, pentru mulți clienți, prima experiență autentică de atașament securizant.
Este foarte important ca atât părinții, cât și adolescenții să înțeleagă că specialistul din cabinet nu „ține partea” unuia împotriva celuilalt, ci luptă pentru relație.
Rolul psihologului sau al psihoterapeutului nu este acela de a găsi vinovați, ci de a crea un spațiu sigur în care fiecare să poată fi văzut, auzit și înțeles dincolo de reacțiile de moment, conflicte sau etichete.
Adolescența este o etapă complexă, în care nevoia de autonomie coexistă cu nevoia profundă de siguranță emoțională. De multe ori, adolescentul cere distanță, dar are încă nevoie de apropiere. Respinge controlul, dar are nevoie de limite sănătoase. Își dorește libertate, dar încă are nevoie de un adult stabil care să îi ofere ghidaj și reglaj emoțional.
În cabinet, specialistul încearcă să traducă aceste nevoi către părinți și, în același timp, să îl ajute pe adolescent să înțeleagă și limitele, fricile sau dificultățile emoționale ale adulților din viața lui.
A fi nepărtinitor nu înseamnă a fi rece sau distant, ci a putea păstra echilibrul relațional și a susține binele superior al adolescentului fără a distruge relația cu părintele. Un parenting sănătos nu înseamnă control rigid, dar nici lipsă de structură. Înseamnă limite clare, respect, siguranță emoțională și flexibilitatea de a adapta relația la noile nevoi de dezvoltare ale adolescentului.
Uneori, părinții au nevoie să învețe cum să se apropie fără să invadeze. Alteori, adolescenții au nevoie să înțeleagă că limitele nu sunt respingere, ci forme de protecție și responsabilitate.
Cea mai mare reușită a terapiei nu este ca adolescentul să „asculte” mai mult sau ca părintele să „controleze” mai bine, ci ca între ei să apară mai multă încredere, siguranță și capacitatea de a rămâne conectați chiar și atunci când există diferențe, conflicte sau emoții intense.
Pentru că dezvoltarea sănătoasă a unui adolescent nu se construiește prin frică, ci printr-o relație suficient de sigură încât să permită atât apropierea, cât și separarea sănătoasă.
Iar atunci când vezi că, prin propriile resurse, familiile reușesc să schimbe dinamica relației, să își exprime aprecierea și să se apropie din nou unii de ceilalți, acesta este unul dintre cele mai valoroase rezultate ale consilierii. Psiholog Anca Basarab #cerculsigurantei#educatiepsrentala#consiliereparentala#consilierepsihologica
