Se face că am trăit odată
într-un timp trib de canibali.
Doar că ei nu mâncau carnea de om,
ci se mâncau unul pe altul din priviri.
Îți invadau spațiul interior,
îți sorbeau ultimul strop de energie,
și după ce îți invalidau primul pas spre autenticitate,
puneau la foc mărunt și ultimul os de siguranță.
Sorbeau cu nesaț picăturile tale de viață,
se necau din pasiunea ta
de a deveni mai mult decât ceea ce ești acum,
și se necau cu bucăți mari
pe care le mușcau din nevoia ta de a fi iubit.
Apoi, deodată, râgăiau,
ca și cum bucățile din tine
cu care s-au înfruptat
ar fi fost cea mai copioasă masă energetică din univers.
Pentru a evada din acel trib de canibali
am avut două șanse:
Să devin și eu un canibal,
și să mușc din interiorul nebănuit,
nevăzut, nespus al celorlalți,
sau să aștept ca foamea mea interioară
să devină mai mică decât eul meu.
Și deodată,
într-o zi în care a plouat fără de oprire,
și focul de sub cazanul canibalilor s-a stins…
Și dintr-o dată, foamea a dispărut.
Privirile din ochii lor s-au schimbat,
și, cu stupoare, am văzut
cum au fost cuprinși
de o sete interioară de autodepășire.
Și uite-așa, tribul canibalilor a pierit.
Și nimeni n-a mai mâncat pe altcineva din priviri.
Iar oamenii au început să simtă,
și să simtă ciudat de mult,
să simtă când cel de lângă
este deranjat,
invadat,
sau nevăzut.
Iar pentru asta nu existau vorbe,
nici sunete,
ci existau, pur și simplu, priviri.
Și așa a început, de fapt,
istoria canibalilor
care s-au înecat
cu propria sete de cunoaștere.
