RELAȚII ȘI AFACERI SAU CUM INVESTIM ÎN PARTENERIATE
Normele sociale impun în fiecare țară, accentuând diferențele culturale, vârsta optimă pentru formarea unei familii, a unui parteneriat, dar și modul în care aceste roluri trebuie să se desfășoare. Există culturi în care, ca femeie, trebuie de la o vârstă fragedă să intri într-un parteneriat, ideal unul oficializat prin căsătorie, astfel că dacă au peste 18 ani pot fi chiar considerate neeligibile. Bineînțeles că în spatele acestor cutume, dacă privim în istoria acestor popoare, există motive economice ce nu dau de ales tinerelor copile, ele fiind uneori chiar marfă tranzacționată pentru resurse de supraviețuire ale celorlalți din familia sa. Astfel de țări ca Niger, Sudan, Chad, India încă se află pe piața de studiu a organizațiilor internaționale care luptă pentru drepturile copiilor și ale omului și susțin astfel dreptul de a fi protejat împotriva unor acte care, deși în lumea civilizată sunt considerate abuz, în țările din lumea a treia sunt considerate normalitate.
Dacă în țările subdezvoltate principiul vârstei majoratului, ca factor definitoriu al capacității de decizie, nu este o premisă principală în argumentarea posibilității de a alege un drum personal în viață, în țările dezvoltate lucrurile se întâmplă exact invers. Astfel, dacă în țările din lumea a treia nevoile de bază, ca cea de supraviețuire, primează în fața oricăror altor nevoi, în societățile moderne și modernizate a fi sau nu într-un parteneriat nu mai este o chestiune de supraviețuire economică și devine o alegere de investiție psihică și emoțională.
De ce investiție? Pentru că în țările dezvoltate vârsta de căsătorie devine una tot mai înaintată, iar numărul căsătoriilor versus parteneriatelor consensuale este în creștere. Acest fapt nu ne arată doar că indivizii sunt în primul rând preocupați de a-și dezvolta o carieră și a se dezvolta personal și profesional, dar și că normele sociale se schimbă, slăbind ceea ce legislația sau chiar religia oferea în imaginea de altădată a impusei instituții a căsătoriei. Dacă chiar și în secolul trecut a fi într-un parteneriat și mai ales a fi căsătorit însemna o aliniere la normele sociale pentru a evita etichetarea, prejudecățile și chiar marginalizarea, în zilele noastre, aceasta a devenit o alegere riscantă din punct de vedere al investiției psihoemoționale.
Din această perspectivă, vă invit să vorbim despre cei care aleg să rămână singuri, acest fapt neînsemnând că indivizii nu mai caută parteneriate. Dacă privim industria aplicațiilor online, observăm că sunt într-un trend crescător aplicațiile de dating, cele care facilitează, mai ales după perioada de carantină, comunicarea între persoanele singure și care sunt în căutarea unui partener. Dacă luăm ideea investiției și privim folosirea unei astfel de aplicații, putem spune că există o investiție de timp pe care anumite persoane sunt dispuse să o facă, creditându-și speranța că vor reuși să construiască un parteneriat. Dar dincolo de ecran, problema adevărată este cât de mult mai sunt oamenii dispuși să investească, lăsându-se vulnerabili, vizibili, tangibili și asumați pentru cei pe care îi vor cunoaște?
Într-o lume în care individualismul ne face să nu mai folosim nici măcar sinapsele care odinioară ne cereau să privim pe cineva în ochi, să oferim și să căutăm acel împreună, cine îndeamnă doar să extragem din celălalt ceea ce noi avem nevoie fără a ne întreba sau a ne păsa și de nevoile celui de lângă noi, chiar și drumul de construire a unui parteneriat devine o tranzacție în care doi străini hotărăsc să investească minimul necesar pentru a nu se risca, dar fiecare dintre ei să-și extragă maximul chiar dacă celălalt va fi pe pierdere. Astfel, parteneriatele umane, ce odinioară se construiau cu răbdare, asumare, responsabilitate, respect, încredere, devin tranzacții, asemenea celor cu Bitcoin, de pe urma cărora fiecare speculează cum să facă ca portofelul său să fie prea plin cât de rapid se poate. Ceea ce uităm în aceste vremuri este că astfel de tranzacții implică nu doar 1+1 și 1+1+1, pentru că nu este vorba doar de doi investitori, ci și de relația pe care ei o creează și cum investesc în această relație.
Astfel, dacă într-o țară săracă din Africa o fetiță de 13 ani este căsătorită fără posibilitatea ca ea să aleagă sau capacitatea ca ea să decidă în mod matur cursul vieții ei, într-o lume modernă în care nu se mai pune problema de a nu avea hrană fizică pentru a supraviețui, oamenii decid în deplinătatea capacităților mintale să rămână singuri pentru a nu-și mai risca sufletul cu încă o investiție, sau, în ale căror cazuri, celălalt este folosit ca resursă pentru că astfel investiția lor este minimă sau chiar 0 și au scăpat de riscul de a pierde din nou. Astfel, acești indivizi care au luat sau au fost nevoiți să ia astfel de decizii și-au schimbat hrana spirituală, ce odinioară se numea dragoste, sau au dat-o la schimb cu ceea ce putem numi prea plinul propriei persoane. Într-adevăr, mai există și oameni care sunt dispuși să riște o investiție emoțională pentru a se hrăni cu adevărat spiritual dintr-un parteneriat, dar pentru că o masă prea mare de indivizi a decis că nu mai este cazul să investească nimic, acești ceilalți nu mai găsesc parteneri compatibili pentru tranzacțiile lor.
Și atunci stau să mă întreb: unde este sărăcia de fapt?
