Despre un film românesc recent vizionat !
Occidentalizați, mulți dintre noi, probabil evităm sub aripa preconcepției că filmul românesc nu aduce aceleași trăiri ca și producțiile hollywoodiene, ocolim posibilitatea de a da o șansă regizorilor și peliculelor neaoșe și astfel, reușim nu numai să ratăm contribuția financiară la plaiul artistic românesc, ci și cea culturală.
Despre BALAUR, filmul românesc în primul rând ar fi interesant să știm povestea de ambiție a regizorului, Octav Chelaru, la bază it-ist îndrăgostit de cinematografie, om care nu și-a lăsat visurile să moară, ci a luptat pentru a le realiza, așadar o lecție de ambiție, o invitațe la visare pentru noi toți.
Povestea filmului are ca inspirație o întâmplare reală, petrecută într-un oraș din România, dar schimbă câteva paradigme, păstrând și accentuând în mod ilustru specificul societății românești cu tot ce înseamna asta : prejudecăți, roluri sociale, tipologia familiei românești, tabuuri, mediul școlar, norme morale și sociale și presiunea acestora.
Ca și distribuție Mălina Manovici interpretează rolul profesoarei de religie, soție de preot, tiparul unei femei de casă,cuminți, resemnată într-o căsnicie a cărei esență de mult s-a pierdut, în care cuvântul soțului care are și o autoritate socială publică datorată profesiei(tiparele autorității din viața satului) este de neîntrecut, în care rolurile de mamă și soție nu mai lasă loc celui de femeie și celui de om în unicitatea sa.
Alexandru Papadopol, în rolul preotului-soț-tată, cel pe care îl zguduie în propria nesiguranță orice întrebare filosofică despre viață al cărei răspuns ar putea clătina concepțiile personale fixe, sigure și transpuse în a fi universal valabile, cel care este capul familiei și hotărăște pentru membrii ei ce este bine și rău în cele mai mici reguli de conviețuire, cel care este fiul ascultător, chiar și adult, dar nu maturizat, al părinților săi, oameni cu o bună imagine socială, cel care duce cu sârg mai departe imagina socială cu eticheta ” ce zice lumea ” uitând și nici măcar neajungând a se întreba de propria esență, dincolo de imaginea Personei, cea cu care a ajuns a se confunda în propria viață.
Sergiu Smerea un tânăr talent intră în rolul personajului ce desfășoară întreaga intrigă, un elev cu probleme de comportament, transferat din Germania, cel care trăiește o idilă cu profesoara lui, dar dincolo de ideea în sine apoveștii ne ține cu sufletul la gură să urmărim tiparul psihologic al personajului atât de bine creat de jocul lui actoricesc. Manipulare, șantaj emoțional, răni interioare, trăiri fluctante de la extaz la agonie, gânduri suicidale, nevoie multă de iubire, validare, minciuni, iluzii, desprinderea de realitatea și afundarea în propria lume, dorința de a fi iubit, făcându-i pe alții să sufere, expunerea adevărurilor dureroase și de nespus ca o crudă onestitate dusă la absurd, indiferent de consecințe.Personajul care ajunge să îi expună pe cei doi în fața propriilor măști, propriilor necuvinte.Și așa vor trăi…nefericiți, fiecare cu nefericirea lui până la adânci bătrâneți, după cum se vede în film ca simbol al ușilor închise, uși în spatele cărora fiecare își trăiește singur durere și neiubirea.
Un trio extraordinar de Salvator, Victimă, Abuzator se rotește în schimburile de acțiuni între cele trei personaje și este redat cu mare talent actoricesc.de asemenea dihotomia bine-rău, sfânt-păcătos străpunge spectatorul prin cele două extreme: preotul ca și tipologie și reprezentant al dogmei sale și tânărul , ispita, reprezentarea a tot ceea ce am considera a fi decăzut ca și gândire, dorință, comportament.Prins între cele două, personajul feminin se confruntă cu propriile lipsuri,nevoi, granițe și aici apare subtil pentru cei ce pot remarca efectul lipsei de comunicare în cuplu, cuplul românesc clasic ce dăinuiește pentru responsabilitățile ce trebuie duse în spate, lipsa maturității și cunoașterii interioare a partenerilor, construirea și păstrarea imaginii de ” familei bună ” pentru generațiile ce vor avea să vină.Despre ce ne dorim , cine suntem în fapt….liniște absolută.
M-a încântat acuratețea cu care a fost transpusă în peliculă familia preotului, oameni respectabili, serioși, cu norme sociale solide care știu nu numai ce este bine pentru nora și copilul lor adult, ci și pentru nepotul lor, modul în care comunicarea în familie este de tipul ” ce nu ne place ascundem sub preș, la noi în familie totul este bine, toți suntem bine “, cutumele tribului trebuie duse mai departe, mândria socială este cea care ne dă sens, sens al unei vieți mecanice, fade și preapline , în esență, de un ego uriaș al unor oameni încă nedescoperiți, nematurizați, neștiutori de sine și atât de nesiguri în lumea lor, încât atacă vehement orice idee diferită de a lor.
Urmărit din perspectivă psihologică, filosofică, socială filmul creează câteva stări care rămân mult timp în spectator, pentru ce ce vor și pot să vadă dincolo de aparențe, pentru cei ce se întreabă, pentru cei care caută.
Recomand cu drag!